În zi de 27 martie 2008, pe fundalul apropierii Sfintelor Paști, Grigore Vieru rostește la Adunarea consacrată împlinirii a 90 de ani de la votarea Actului Unirii Basarabiei cu România, un text esenţial pentru ceea ce numim, în opera și viaţa poetului, pătimire basarabeană și tragicul ființei umane crecută în nelibertate, cu sârma ghimpată din fundul grădinii natale care i-a zgârâiat inima. Poetul și-a intitulat textul-discurs Al doilea testament sau Despre foame, jandarmi și tsunami. Alăuri de Primul testament (texte cuprinse în volumul „Taina care mă apără”, Editura Princeps Edit, Iași, 2008) și acesta, Al doilea testament, ni-l dezvăluie pe Vieru ca scriitor și om al suferinţelor și al iubirii, poeta vates căutând și găsind cetățile de apărare ale limbii române, ale istoriei și spiritualității noastre. Nu-i putem cunoaște poetului pe de-a-ntregul arderile și speranţele, fără spovedania din cele două testamente, în care e marele discipol al limbii române și marele îndurerat pentru naufragiul revoluţiei naţionale basarabene. Rostind Al doilea testament în preajma sărbătorii Învierii, poetul are sentimentul că vorbind despre Actul istoric de la 1918 e martorul zilei în care se sfințește pasca Unirii.
Al doilea testament are fiorul spovedaniei poetului. A făcut parte din cea mai tragică generaţie de români basarabeni, otrăvită de propaganda fiarei imperiale, locuind nu într-o ţară, ci într-un colhoz, într-un uriaș colhoz spiritual, fără capăt, ce i-a furat poetului credinţa strămoșească, frumuseţea limbii române și istoria neamului. Teroarea totalitaristă înjosea, în viclenii și întuneric, vieţi, otrăvindu-le pământul și izvoarele minţii, credința și limba: „Suntem atât de necăjiţi încât alfabetul latin ţine loc de fericire și fiecare literă din el ne apare o piatră de hotar pe care nimeni n-o poate clinti din loc.” Generații erau umilite și distruse moral și fizic. Un poet ca Nicolae Costenco, făcând parte din prima generaţie postbelică de scriitori, fusese condamnat în 1940 la 25 de ani de gulag pentru că îndrăznise să spună că nu există nicio diferenţă între limba așa-zisă moldovenească și limba română. Bunii români au suferit din cauza verticalității lor morale. Respingând teroarea păgânilor, Nicolae Testemițeanu, rector al Universității de Medicină și ministru al Sănătății și-a plătit verticalitatea cu prețul vieții.
Al doilea testament este și mărturisirea crezului unionist al poetului, răspunsul dat celor care condamnă unionismul, replicându-i poetului că vrea să ducă patru milioane de moldoveni să moară în România. Vieru respinge insulta: „Curg păcatele ca păcura pe trupul oricui insultă Ţara și neamul graţie cărora am supravieţuit ca etnie. (…) Jignind poporul român, rănim memoria lui Brâncoveanu și Miron Costin, Mihai Viteazul și Bălcescu, Eminescu și Iorga, Blaga și Labiș. Există oare un păcat mai mare decât acela de a ironiza numele unor martiri, însăși Ţara fiind expresia unui supliciu, a unui îndelung martiraj.” Grigore Vieru credea într-un moment potrivit al reunirii, un moment al înţelepciunii, contând pe „doi președinţi” înfăptuitori: înflorirea economică a României și sărăcia care se va abate peste Basarabia. „Eu personal cred în venirea acelei zile. Mă bizui pe prăbușirea definitivă a Imperiului Roșu. Apoi pe glasul României care va fi altul după aderarea ei la Nato și Uniunea Europeană, alta fiind și puterea sa economică spre care ochii basarabenilor se vor îndrepta în mod automat.” Poetul exprimă și piedicile în calea reunirii: Tiraspolul care trage Basarabia la fundul Nistrului, un tsunami care periclitează elanul naţional, mancurţii din Parlamentul Republicii Moldova care nu cunosc limba română sau chiar o urăsc, apoi România care nu va primi Basarabia cu Tiraspolul de coadă.
Al doilea testament este și nădejduirea poetului în izbânda dreptăţii, în rodirea harului nativ românesc „Cred în venirea acelei zile și o aștept nestând cu mâinile în sân. E atât de mare binele ce-aștept, că orice suferință-mi pare-o fericire, parcă așa zicea Dante”.
Scris și rostit în preajma Paștilor, Al doilea testament dezvăluie prigoana unui timp cu bisericile închise și preschimbate în cluburi ori depozite, cu mănăstirile profanate în mod barbar și cu biserica din satul natal al poetului și ea zăvorâtă, rămânând, în schimb, neînfrând doar sufletul: „Moartă era biserica din satul nostru, dar rămăsese vie cea din satul Miorcani, de pe celălalt mal al Prutului, al cărei clopot, în noaptea Învierii, își revărsa peste Prut zvonul de aur, zvon în care maica-mea sfinţea pasca. Dimineaaţa gustam din bucatele sfinţite, luminaţi la suflet ca toţi creștinii.”
Valentin Marica / UZPR
În imagine:
Valentin Marica, prezentând volumul Alb de duminică. Grigore Vieru în memoria scriitorilor mureșeni, la Biblioteca „Târgu-Mureș” din Chișinău, alături de Claudia Șatravca, directoarea bibliotecii.