default-logo

La ceas de despărțire: Nistor Tănăsescu

Suntem fragili și supuși schimbării. Pășim împleticit de aici până mai încolo, apoi ne prăvălim în uitare, de parcă nici nu am existat. Iar tot parcursul nostru printre aceste orizonturi ar rămâne un periplu fără sens, dacă nu am ști că devenirea nu este finalul, ci începutul împlinirii.
E foarte ușor să ne uităm rostul în lume, sub zodia nimicului cotidian așezat pe un piedestal nemeritat. Și, uneori, doar strălucirea marilor oameni de lângă noi ne mai aduce aminte de ceea ce contează cu adevărat, risipind negura zadarnicului supus gliei și opus înveșnicirii.
Sunt mândru că am fost contemporan cu Nistor Tănăsescu, poetul, jurnalistul, gânditorul complex și omul modest care a privit pătrunzător infinitul. Datorită lui am putut spune, în anii aceștia, ca o firească laudă, că sunt membru al Caietelor de la Țintești – revista devenită o emblemă literară pe care a îngrijit-o, atrăgând între paginile ei nume mari, dar și debutanți generos găzduiți. Datorită lui, colegul meu din Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, am descoperit că încă mai sunt alături de noi valori colosale încadrate de nimburi smerite.
Am aflat vestea cernită despre plecarea grăbită către ceruri a lui Nistor Tănăsescu după ce m-am întors, cu triste, deși frumoase amintiri, de la mormântul adormitului întru celestă metaforă Marin Ifrim. Nimic nu este întâmplător, atunci când vine vorba de sufletele sculptate meticulos în zâmbet înlăcrimat și nostalgie. Pe 14 martie 2019 (în ziua hărăzită, la distanță de trei ani, înmormântării lui Nistor Tănăsescu) se stingea Marin Ifrim. Cei doi poeți prieteni rămân îngemănați nu doar în vers, ci și în momentul pe care l-au ales pentru a pleca, în acest început de primăvară care pentru noi, cei ce i-am cunoscut și îndrăgit, nu va mai fi niciodată la fel.
Și cred acum, cu tărie, că, dacă aș fi adăugat mai multă șoaptă rugăciunii mele, la mormânt, i-aș fi auzit vorbind pe cei doi poeți, ușor îngrijorați de grozăviile care se întâmplă în lume, cu ecou în ceruri, dar și mulțumiți că astăzi – când noi, toți prietenii lor, privim către prea curânda lor plecare, de parcă Dumnezeu ne-a dăruit avântul îngeresc de a scruta nevăzutul – veșnicia este mai luminoasă ca oricând.
Nistor Tănăsescu a mers, pe 12 martie, să le ducă, personal, lui Marin, apoi lui Dumnezeu, exemplarul cuvenit din Caietele de la Țintești, așa cum proceda, adesea, cu mai toți colaboratorii apropiați. Și, pentru că mai era ceva de discutat despre suferință și tristețe și moarte, despre speranță și deplină înțelegere și bună revedere, a rămas să își petreacă acolo restul nemuririi. Veșnică odihnă și perpetuă, minunată amintire, prieten drag!

Pr. Alexandru Pripon

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*