În acest an se împlinesc 125 de ani de când Eminescu a trecut Prutul.
Era începutul lunii august 1885.
Marele poet român se ducea la Odessa, unde, în sanatoriul medicului Felician Iahimovici de la Kuialnik, avea să urmeze un tratament „cu ape şi nămol” timp de o lună de zile.
Era pentru prima dată când Eminescu traversa spaţiul basarabean şi când completa, vizual, imaginea ţării întregi, „de la Nistru pân’ la Tisa”.
Îl bănuim de la Ungheni încoace nedezlipit de geamul vagonului prin care i se arăta Basarabia „înstrăinată”, despre care afirmase:
„… acest nume singur este o istorie întreagă”.
Şi pe care o visa, într-un moment de disperare romantică, eliberată cu armele: cele 5 milionare de români ridicându-se contra celor 80 de milioane de ruşi, care le ţineau sora ostatică:
„Blânda soră mezină îşi îndreaptă slabul ei glas către noi: datori suntem să punem mâna pe sabie şi s-o salvăm” (scria poetul încă la 1877 într-un articol din Curierul de Iaşi).
Atunci poetul a trecut prin Ungheni, Călăraşi, Străşeni, Chişinău, Bulboaca, Varniţa, Tighina, Tiraspol…
La Chişinău trenul staţionase jumătate de oră…
Îl şi vedem – se poate oare altfel?! – coborând din tren, ca să se mai „dezmorţească”, intrând în gară să bea o gură de apă într-o zi cu zăpuşeală, care în compartiment ar fi fost şi mai greu de suportat, s-ar fi plimbat pe peron, ar fi tras cu urechea la vorba ţăranilor care aşteptau în gară sau în preajma ei, ar fi văzut numaidecât mulţimea de trăsuri care-şi aşteptau muşteriii, ulicioarele prăfuite cu bisericuţa Sfânta Treime (de pe actuala Stradă Munceşti, 47, zidită în 1869), căreia pe atunci, necamuflată de clădirile înalte, i se vedeau cupolele maiestuoase din pragul gării…
La întoarcere, în prima decadă a lunii septembrie 1885, Mihai Eminescu avea să se mai oprească încă o jumătate de oră în gara Chişinău.
Deci, susţineam în concluzie într-un articol publicat în 1980, putem afirma că timp de o oră – 30 de minute spre Odessa şi 30 de minute dinspre Odessa – Eminescu a fost oaspetele oraşului nostru.
Am mai propus atunci ca în fiecare gară prin care a trecut poetul în drum spre Odessa să fie instalată câte o placă memorială.
Iniţiativa a fost sprijinită la modul concret doar de locuitorii oraşului Străşeni, care încă în anii ’80 au fixat pe unul dintre pereţii gării o placă cu următorul conţinut: „În vara anului 1885, în drum spre Odessa, prin gara Străşeni a trecut poetul Mihai Eminescu”…
Conducătorii celorlalte localităţi menţionate au rămas surde.
Inclusiv edilii municipiului Chişinău, care consideră într-o scrisoare recentă instalarea unei plăci asemănătoare „inoportună”.
Invocarea „inoportunităţii” numelui lui M.Eminescu în propria ţară e o ofensă la adresa noastră a tuturora.
Într-o republică în care avem mai multe statui de-ale lui Lenin şi mai multe busturi de-ale lui Puşkin decât ale Poetului nostru Naţional, orice placă, orice bust, orice monument ale acestuia sunt binevenite.
Acum cred că este necesară dezvelirea, în faţa fiecărei gări prin care a trecut M. Eminescu în vara anului 1885, a unor statui ce l-ar reprezenta pe marele nostru Poet.
Avem datorii neachitate faţă de el. Ar fi ca un omagiu adus celuia care a evocat ca nimeni altul Basarabia şi drama noastră, care continuă.
Eminescu a trecut Nistrul pe lângă cetatea de la Tighina, ctitorită de Alexandru cel Bun şi menţionată pentru prima dată de acest voievod la 8 octombrie 1408, care putea fi admirată în toată întinderea şi măreţia ei din geamurile trenului, „ceea ce va vedea în punctul în care Alexandru Voievod cel Bun va fi rotit ochii pentru a-şi măsura ţara cu agerimea lor, ceea ce va vedea va fi pământ înstrăinat.” (Timpul, 1878).
În 1980 am căutat urmele lui Eminescu la Odessa şi Kuialnik.
Am cercetat atunci arhivele odesite, unde am găsit mai multe imagini ale vremii cu peisaje, case „de la 1885”, martore ale lui Eminescu, am răsfoit presa vremii, am căutat clădirile vechi, de-o vârstă cu poetul, încercând să reconstitui atmosfera acelor zile din august şi septembrie 1885.
Ce făcea Eminescu la Kuialnik?!
Cum nu ştia ruseşte, comunica în germană cu Rozalie, „îngeraşul”, cum îi spunea fiicei medicului Iahimovici, cu Longe, „o poloneză blondă de toată frumuseţea”, îl citea pe Heine dintr-un volum pe care îl găsi la medicul secund, răsfoia ziarul „Neue freie Presse” , sosit cu mare întârziere de la Viena.
Se plimba pe malurile lacului cu pojghiţe subţiri de sare ca de gheaţă, făcea plimbări prin localitate, oprindu-se în faţa vilei dlui Bertenson, unde în fiecare seară cânta fanfara militară, compusă din 45 de persoane şi un capelmaistru; se scălda în liman, unde – ca să te poţi scufunda – urma să procuri bilet de clasa I sau a II-a, cei fără bilete fiind scoşi de paznici din apă şi amendaţi; se ungea cu nămol terapeutic pe picioarele bolnave, un pahar cu mâl costând 15 copeici; admira dealul Jelahov din preajmă…
Venea la Odessa cu unul dintre cele şase trenuri care circulau zilnic între Odessa şi Kuialnik, ca să caute Strada Catedralei („Unde dracu’ e Soborâi uliţa?”, îl întreba el într-o scrisoare de la 15 august 1885 pe ieşeanul Novleanu), ca să cumpere „tutun şi medicamente” şi să se plimbe pe ţărmurile mării.
După 2 septembrie se afla deja la Odessa, unde mai zăbovi o săptămână la hotelul „Strasburg”, de pe Strada Ecaterinskaia, nr. 46, primindu-şi corespondenţa la casa doctorului Iahimovici de pe Strada Preobrajenskaia, nr. 7.
În acest timp Ion Creangă, cel care îl petrecu la tren, într-un cerc de prieteni comuni, propunea la Bolta Rece toasturi:
– În sănătatea lui Mihai Eminescu!
Cu concursul Ligii Culturale a Românilor de Pretutindeni (preşedinte – neobositul Victor Crăciun), acum zece ani, în faţa Universităţii din Odessa a fost dezvelit un bust al poetului.
Dar acesta a dispărut într-o noapte, împărtăşind destinul Pisaniei cu stema Moldovei, instalată de Ştefan cel Mare deasupra porţii dinspre mare a Cetăţii Albe, care în anii ’60 a fost desprinsă de nişte „specialişti” ca să fie mutată într-un muzeu din Odessa şi care a fost distrusă pe drum.
E necesară revenirea lui M. Eminescu, ca statuie sau bust, la Odessa (preferabil în faţa mării) şi Kuialnik.
Până atunci însă visez câte o statuie a poetului prin toate gările prin care a trecut acesta în vara anului 1885, străbătând Basarabia de la o margine a ei la cealaltă – la Ungheni, Pârliţa, Corneşti, Bahmut, Călăraşi, Bucovăţ, Străşeni, Ghidighici, Chişinău, Bulboaca, Varniţa, Tighina, Tiraspol…
Sunt foarte curios să aflu care dintre primarii şi consiliile localităţilor menţionate vor răspunde acestei îndatoriri şi vor readuce imaginea poetului drag Acasă, în Basarabia lui şi a noastră.
Nicolae DABIJA
19 august 2010