Cum absolvirea unei facultăți îți oferă o bază de cunoștințe în domeniul respectiv, un sistem, dar nu te face specialist – filolog, istoric, filozof (sic!), matematician, fizician ș.a. – după terminarea primei facultăți – Limba și literatura română, 1957-1962, am simțit îndemnul interior de a deveni filolog, în materie de filologie romanică. Pregătirea mea, în acest „univers”, i-o datorez celui care, timp de 20 de ani, mi-a fost magister, părinte spiritual – Profesorul Valeriu Papahagi (1906-1983), absolvent al Facultății de Litere și Filozofie din București și al Școlii Românești post-universitare de la Paris, înființată de Nicolae Iorga, la Fontenay-aux-Roses. A fost cercetător de documente în marile biblioteci europene din Apus (unde era trimis de N. Iorga), consilier la Ambasada Română de la Madrid, timp de 6 ani, dar și cadru didactic la Universitatea din capitala Spniei. A revenit în țară în 1946 alături de mama sa și fratele George-Emil Papaahagi, jurist și scriitor. A fost numit Profesor de Portugheză la Universitatea din București până la Reforma învățământului din 1948, când a fost trimis să predea la Roșiorii de Vede, apoi a revenit în București ca profesor de Istorie la Liceul „Mihai Viteazul”, unde a funcționat până la pesinionare. Dar cel născit să fie mare săp fie dascăl, și-a continuat activitatea predmnd Spaniola la Universitatea Populară din capitală (devenită Universitatea Cultural–Științifică), unde am urmat cursurile între 1963-1966. M-a ajutat, cu materiale necesare studiului, care nu erau la îndemâna fiecărui student, în timpul Facultății de Limbi romanice – Limba franceză (1966-1971). Filologia romanică a fost aria filologică ce m-a atras ca un miraj, de fiecare dată când îl consultam pe diverse teme.
În ceea ce privește formularea torna, torna, fratre! mi-a vorbit de anul 587, de împăratul Flavius Mauricius Tiberius (582-602), de năvălirea avarilor în Imperiul Bizantin, relatată de doi istorici: Theophylact Simocatta (din secolul VII, care scrie despre domnia lui Mauricius într-un stil plin de sinceritate, fiind ultimul mare istoric de la începutul Evului Mediu grecesc) și Theophanes Confesorul (sec. VIII), autorul unei cronici care cuprinde perioada dintre anii 284-813 – un document istoric de importanță capitală. Amândoi au povestit o întâmplare petrecută pe când avarii se aflau în Tracia și când, în armata bizantină, un luptător l-a atenționat pe altul cu aceste cuvinte: torna, torna, fratre! Sunt cuvintele care au dat naștere, începând cu 1884, la o „discuție”, între istorici și filologi, de lungă durată. Cei doi istorici greci scriu că generalii imperiali au pornit lupta împotriva avarilor, pentru a-i lovi în Tracia. Oastea bizantină era gata de luptă când, în mijlocul ei, s-a produs panică pentru că, de pe spatele unui catâr, se desprinsese sarcina. După Theophylact, un soldat a strigat stăpânului animalului, „în limba țării” („Epihorio gloti”), torna, torna, fratre! (în unele manuscrise, retorna), iar după Theophanes, „în limba părintească”, tot torna, torna, fratre! („ti patroa foni”). Cum, în armata bizantină, se păstrau formulele de comandă din limba latină, în care torna însemna „stânga-mprejur”, aceste cuvinte, rostite în sensul că „se răstoarnă sarcina de pe spinarea animalului” (dar și „întoarce-te, întoarce-te, frate”) au fost luate ca un ordin militar de întoarcere, de retragere și s-a produs panică în armata bizantină și panica s-a transmis și avarilor. Dar, în limba localnicilor,a catârgiilor, care vorbeau limba „romană”, exista verbul toarnă cu sensul se răstoarnă (azi, în daco-romană, toarnă vinul, răstoarnă găleata, dar și s-o înturnat din drum – la ardeleni), deci se răstoarnă desagii, frate! În Dicționarul aromân de Tache Papahagi, Ed. Acad., ediția 1974, la pagina 1188, există cuvântul toarnă – „mulă tvarnă” (catârul răstoarnă): una din cele două poveri, încărcate pe catâr, de-o parte și de alta, se lasă mai jos și samarul stă să se răstoarne cu întreaga lui încărcătură. „De două secole – spunea Valeriu Papahagi – se scriu articole și se comentează cele două sensuri: se răstoarnă samarul sau ordin întoarce-te, întoarce-te (stânga-mprejur) dat de un comandant”. Cei care nu cunoșteau dialectul aromân au dat alte explicații. Cel dintâi care a interpretat aceste cuvinte, în care vede un început de română, este Profesorul Iohann Thunmann de la Hale. El face cunoscut Apusului că „aromânii, se numesc și azi români”; limba și mărturia dăinuirii noastre milenare – adaugă Valeriu Papahagi. Samuel Micu spunea „mult iaste a fi român”.
Elis Râpeanu / UZPR