Este vorba despre o carte cu titlul O sută de autori români în informatica teoretică (One Hundred Romanian Authors in Theoretical Computer Science), care a apărut de curând la Editura Academiei Române, în seria Civilizaţia românească, o serie monumentală, de peste 30 de volume masive, dând seama de tot atâtea ramuri ale ştiinţei şi culturii româneşti, de la istorie şi geografie la matematică, fizică, chimie şi informatică, de la ştiinţele „exacte” la umanioare, plus un număr de volume „suplimentare” (aşa cum este şi cel de faţă). Seria este realizată de Academia Română, în cinstea Centenarului Marii Uniri, şi este coordonată de acad. Victor Spinei, vicepreşedinte al Academiei. Volumul în discuţie aici este editat de Svetlana Cojocaru, de la Chişinău, subsemnatul şi profesorul Dragoş Vaida, din Bucureşti, unul dintre primii informaticieni români, cu contribuţii majore în domeniu (şi colaborator apropiat al revistei). Svetlana Cojocaru este membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, cunoscută şi ea cititorilor revistei, fiindu-ne alături încă de la începuturi. (Apropo: pe 27 martie, cu ocazia şedinţei festive comune a celor două Academii, prilejuită de Centenarul Unirii Basarabiei cu România şi desfăşurată în Aula Academiei Moldovei, Academia Română a anunţat crearea unei filiale la Chişinău, care se adaugă astfel Filialelor din Iaşi, Cluj-Napoca şi Timişoara, Academia Română confirmându-şi statutul de Academie a tuturor românilor, indiferent de locul unde trăiesc aceştia).
Volumul are stilul unui who’s who (scurte prezentări, urmând un format standard: studii, teză de doctorat, funcţii, domenii ştiinţifice abordate, rezultate mai importante, distincţii, selecţie de titluri de cărţi şi articole), dar, evident, restrângerea la o sută de nume, decizie care vrea să amintească de numărul de ani trecuţi de la constituirea României Mari, a avut drept consecinţă omiterea multor cercetători care ar fi meritat incluşi în carte. (Şi din acest motiv, am precizat asta şi în prefaţă, volumul nu propune un „podium”, nu stabileşte o ierarhie printre informaticienii români, din ţară sau din lume.)
Faptul că editorii sunt de pe ambele maluri ale Prutului este semnificativ – la fel este răspunsul pe care editorii au ales să-l dea întrebării ce înseamnă în acest context român? În consonanţă cu Centenarul, am inclus în carte autori născuţi în România (cea de acum sau cea de dinainte de Războiul Al Doilea Mondial, deci, în Regatul Român) sau care vorbesc româneşte, indiferent de locul unde s-au născut. Români din ţară, din Basarabia şi de oriunde în lume – şi găsim, cum se ştie, informaticieni români peste tot, din Canada în Japonia şi din Finlanda în Noua Zeelandă.
Au fost incluşi mai ales informaticieni în viaţă, cu informaţiile trimise chiar de ei, dar sunt prezenţi şi o parte dintre cei dispăruţi, începând cu „patriarhii” domeniului, Grigore C. Moisil şi Solomon Marcus.
O a doua întrebare editorială a fost „ce este informatica teoretică?”, dar aici lucrurile sunt ceva mai complicate, nu există o separare intre teoretic şi practic, nici în informatică şi nici în alte ştiinţe. („Nimic mai aplicativ decât o teorie bună”, se spune printre cercetători.) Răspunsul a fost cel intuitiv: apropierea de matematică, opinia comunităţii ştiinţifice, tipul revistelor în care autorii au publicat lucrări.
Importante sunt, însă, alte aspecte.
Mai întâi, faptul că informatica românească are o vechime remarcabilă, de peste 90 de ani (mergem până în „pre-istoria” ei, în 1927, când Gabriel Sudan dădea, în acelaşi timp dar independent de W. Ackermann, primul exemplu de funcţie recursivă care nu este primitiv recursivă), că a acoperit de-a lungul vremii toate direcţiile de cerce-tare ale domeniului (stăm, aşadar, foarte bine şi sincronic şi diacronic). În carte se pot distinge clar generaţiile de informaticieni, ca preocupări, problematică, tehnici de lucru, matematică preponderent folosită.
Informatica teoretică românească are şi mai multe priorităţi, idei introduse şi ramuri iniţiate de români – nu dau exemple, cititorul poate consulta cartea.
Foarte interesantă este „sociologia” domeniului: majoritatea informaticienilor prinşi în carte au început cu informatica teoretică, mulţi chiar cu matematica, au contribuţii teoretice, dar o mare parte au fost sau sunt profesori universitari şi destul de mulţi au trecut la aplicaţii, la software, chiar la hardware. Numeroşi români informaticieni, tineri sau de vârsta „a doua”, lucrează în companii binecunoscute, unii sunt chiar parteneri de afaceri ai acestora sau au propriile mici companii informatice. Sunt şi cazuri de informaticieni foarte bine realizaţi material.
Pe scurt, cartea conţine o mare cantitate de informaţie, care ar putea sta la baza unor studii mai aprofundate, pe direcţiile menţionate mai sus.
Un volum aniversar, demonstrând că avem o remarcabilă comunitate a informaticienilor români, sugerând însă realizarea unui volum mai cuprinzător, fără restricţii de lungime (la un volum complet nu este realistic a spera, noi tineri de mare succes intrând continuu în scenă).
Gheorghe PĂUN