default-logo

Ce-am avut și ce-am pierdut, tomberoane și oglinzi

Am venit în presă (și am rămas) în presă „după 1989”, sintagma care ar fi urmat să despartă apele, de parcă apărea un nou profet și dădea cu toiagul în stâncile comunismului. Și bine ar fi fost să fi făcut-o cineva, să se despartă și să se reașeze limpede, public, neregizat, netrucat. A ieșit o „românească”, o răsturnare de sistem căreia jurnalismul i-a rămas dator să-i descifreze culisele, să-i spună adevărul gol-goluț, să dezlege dilema rezumată în cunoscuta formulă: A fost sau n-a fost!?…
M-a luat și pe mine atunci valul, cum altfel, mă nimerisem într-o delegație de serviciu la București, lucram în comerț, am fost în Piață când s-a ridicat elicopterul cu dictatorul buimac, și când lumea se agăța buluc să se urce pe carul de transmisiuni al TVR, parcă știau ca vor obține diplome și avantaje. Era jenant ce se întâmpla, părea o farsă care s-a transformat în tragedie, cum sună o definiție a Istoriei. Ei, deja cei orientați stăteau de pază la butoaiele cu murături, strict autentic, și se închipuiau viitori șefi de partide, ceea ce s-a și întâmplat. Iar noi, idealiștii ăia din cenaclul de la „Viața Buzăului”, ăia cu rock, cinematecă, manuscrise de sertar, ne-am socotit să punem de o publicație să rupă gura târgului. Așa a apărut „Focuri Vii”, prima publicație buzoiană liberă, am vândut foaia aceea ștrengară și în Piața Universității, până s-a găsit cineva să o privatizeze și falimenteze.
Despre zorii presei buzoiene libere? Zile de fior și râs! Făcea furori un serial brazilian, pionierul telenovelelor ce aveau să ne inunde neuronul stingher – Sclava Isaura, i-am continuat aventurile într-un foileton, dar cu personaje locale, dintre cei care se repezeau la ciolanul noii puteri, unele s-au recunoscut, un avocat simpatic m-a dat în judecată, ne-am împrietenit de atunci.
Dar cum am devenit gazetar profesionist, despre asta vreau să vă povestesc! Unul din primii mei dascăli în ale jurnalismului, excelent ziarist și dramaturg consacrat, jurase nevestei și profesiei că nu mai calcă în vreun local. Gata, vremuri noi, tabieturi schimbate, doar se făcuse o revoluție în țara asta! Nu știu cine era mai convingătoare, consoarta sau meseria, dar se ținea de jurământ ad litteram! Nu punea gura pe pahar cât stăteam în redacție, adesea ne apuca seara târziu, făcea șnurul la ziar, impecabil, dădea bunul de tipar, plecam împreună și nici să-l pici cu ceară nu intra în vreun restaurant. Adăstam, sub pretextul ședinței ad-hoc pentru sumarul următor, pe la Pomul Verde, la Pietrosu, la Dealul Zorilor, localuri tradiționale ale urbei buzoiene. Dar vorba era sfântă, ne aciuiam pe la rampa de aprovizionare, feriți de ochii clevetitorilor, îl știau chelnerii, veneau cu tava de gustări, măsline, țuici, improvizam o măsuță din ambalaje, ne dregeam cu bere, mai bătea vântul, se mai abătea ploaia, noi în picioare la datorie. Răzbăteau până la noi murmurul restaurantului, căldura, ambianța, n-ar fi întrat nici împins cu flinta de la spate. Dar ce lecții de paginație, topică, semiotică, vorbe de duh, evocări, anecdote îmi răsplăteau solidarul stoicism de a-l însoți pe calea virtuții. Chiar de era numai formală, aparentă, cine putea să mai zică: l-am văzut aseară în restaurant pe domnul ziarist?! Totuși, cu mulțumiri de ucenicie, am răsuflat ușurat când ni s-au despărțit căile, el s-a retras în confortul căminului conjugal, căci se pare că nevasta nu se lăsase înșelată și pusese piciorul în prag, eu la un alt ziar, unde chefurile se țineau în lumină, colegial.
Am făcut cursuri internaționale de jurnalism la Conacul Vernescu, în buricul capitalei, cu lectori belgieni, se saluta în franceză și se glumea în engleză, în Sala cu oglinzi venețiene, la mese unde și-au băut cognace fine corifei și boemi ai scrisului. Dar meserie adevărată acolo am deprins, pe rampa de aprovizionare a restaurantelor, lângă umărul ce începuse să-i tremure al unuia din marii gazetari ai urbei. Și chiar nu conta că mai veneau efluvii dinspre containerul de gunoi, iar creierașul la pergament, delicatesa nelipsită din meniu, mai împrumuta savoarea gazelor de eșapament al dubiței ce venea să mai descarce vreo tranșă de băuturi…
De-a lungul anilor, vreo 25 în carieră, am scris, am moderat emisiuni TV, mi s-a dat în sarcină de realizat până și reportaje publicitar pe la primăriile din județ, că altfel nu ne luam salariile. (Deschid o paranteză: aici a făcut Uniunea, UZPR-ul, un lucru bun, necesar, s-a zbătut, uneori la propriu, să fie recunoscut statutul de artist, de „creator” al jurnalistului. Benefic demers, reparatoriu, salariile în media sunt, în medie, nu vorbim de „oligarhi” , modeste, sindicatele cvasi inutile, se clama un cadru legal). Am o viitoare carte în calculator cu grozăviile din acele experiențe, unele hazlii, altele amare, deziluzionante. Ca să ne facem o idee despre ce povestesc, de exemplu am cunoscut un primar cu vorbe mari și lăudat de consăteni, vestit de integru, cam așa l-am și zugrăvit, iar peste vreo lună era arestat. Eii, hazul și necazul jurnalismului…
Altele par provocările momentului, a fost pandemia, ar fi acum războiul de la hotare. Și, din nou ca la revoluție, media pare să rămână datoare cu întrebări clare și răspunsuri la obiect. Să treci prin ciumă și jurnalistul să fie suplinit de influencer, să se mute centrul de opinie în nebuloasa online, unde fake-news e termenul cheie?! Ezit să mă pronunț asupra capacității intelectuale și fibrei morale a așa-numiților influenceri, ezit, că altfel m-aș lua cu mâinile de cap. Și nu se merită, pentru a le reproduce lejeritatea limbajului, cumplit de limitat, probabil viitoarea ediție din DOOM, cu barbarism – pardon, – neologisme – cu tot, va încăpea pe o pagină de mail, dai click și ai vocabularul în 3,5 pași.
La cursurile de jurnalism, gardens les proportions, se predau cinci cerințe mari și late – cei 5 W: Who, What, When, Where, Why? Ordinea este aleatorie, cel puțin în opinia mea, poți începe cu Unde, continua cu Cine, treci prin Cum, adaugi Când, vii cu De ce?, le poți mixa, nu-mi plac șabloanele, articolul bun se scrie pe el însuși, îți iese dintr-o suflare, la capătul suflării… Dar, pentru lecția adevărului și emoției, pentru calitatea roadelor media, mă întorc, recunoscător, la zorii jurnalismului post-revoluționar. Ceva s-a pierdut, ceva se va fi câștigat, cum zice o lege a conservării materiei. Dar parcă nici legile universale nu mai au noima lor…

Dan Ionel Dinu

(Revista UZP nr. 26/2022)
Foto: pixabay.com

Despre autor

Articole asemănătoare

Posted On 01 aug. 2022
, By

Lasă un răspuns

*