default-logo

Noapte bună, România! Noapte bună, Poete!

              Cu (aproape) trei luni în urmă, în noaptea de Rusalii, pe 12 iunie, când, după tradiția creștină, Duhul Sfânt a coborât peste Fiire, și când creștinii își tămâiază moșii și strămoșii, pleca la ceruri, după o suferință anunțată și trăită cu maximă discreție, poetul, jurnalistul și, am spune, lordul „pălmașilor cu condeiul” de la noi, Nicolae-Dan Fruntelată, la nici 76 de ani împliniți (se născuse la Bălăcița, jud. Mehedinți, la 10 octombrie, 1946). Cu un comunicat sec, minimal și impersonal, de parcă era vorba de un funcționar de la administrație, nu de un fost lider al breslei, Uniunea Scriitorilor a consemnat tragicul eveniment, fără însă a mai trimite și tradiționala coroană de flori la catafalc. Cu acest prilej, ca de obicei, nu au lipsit nici detractorii, care, liberi de orice constrângere morală și creștinească, „și-au făcut de cap”. Cel mai cinic a fost un scriitor, aflat azi în răspăr cu toată lumea, care, culmea, a beneficiat de plecarea lui Nicolae-Dan Fruntelată de la Luceafărul, fiind angajat pe unul din posturile rămase vacante, și contribuind din plin la falimentarea revistei, acesta motivând senin că a „l-a alungat” pe fostul redactor-șef în numele „poporului”, revoltat de atacurile „murdare”, din revistă, la adresa Monicăi Lovinescu și al lui Virgil Ierunca, ce, pasămite, „scârbiseră lumea literară”. Cu totul, o nouă filă murdară din Dosarul „protocronismului”!  Nu a fost uitat nici așa zisul „Dosar de cadre”, al defunctului, acuzat de relații cu Partidul unic, cu familia dictatorului, în fine cu tot ce putea fi mai detestabil în România post-decembristă. Concluzia era apoteotică:  „Deși conducea o revistă a Uniunii, Nicolae Dan Fruntelată nu mai avea nici o legătură cu breasla”. Nimic nou sub soare, am spune, judecând după tot ce a urmat în viața noastră publică după 1990, de astfel de denigrări (postume) având parte mai toți marii noștri lideri profesionali, Doru Dinu Glăvan, inclusiv.

           De regulă, istoria literară operează, atunci când se fac evaluări taxonomice, cu criterii cronologice, tematice, structuraliste, etc. Nimic mai superficial. Nu se scriu istorii literare, de pildă, pornind de la universul spiritual al scriitorilor, de la anii de formare, de la influențele inter-sociale, sau de la scriitorii care i-au girat și promovat. Aproape că a scăpat un criteriu cvasi-generalizat în literatura noastră, cu totul „tânără”, în comparație cu alte culturi: literatura fiilor de învățători. A atras atenția asupra acestui aspect istoricul și editorul Valeriu Râpeanu, și el plecat dintre noi cam odată cu N-D Fruntelată, la fel academicianul D.R. Popescu, în prefața volumului Noapte bună, România (Ed. Rawex Coms, 2014): „Mă tot întreb, strămoșii noștri, învățători din familia Fruntelată și Popescu s-au întâlnit ei vreodată la cercurile lor profesionale, sau la vreo nuntă, la fel cum mă întâlnesc eu azi, cu N -D Fruntelată, în prezentul absent din clipa de față ce ne desfată?”. Cert este că, iubitor de părinți și de tradiții, după cum o dovedește și scrisul său cu accente sudice, N-D Fruntelată a ales să-și doarmă somnul de veci alături de părinții săi, învățători amândoi, și cărora le-a păstrat o amintire de neșters: „Sărac lipit, tata a fost de o inteligență peste medie, a răzbit, a făcut Școala normală, a fost un învățător bun,  a mers pe front, a venit acasă cu un picior făcut praf de o schijă la Țiganca, rușii l-au altoit, iar după război s-a căsătorit, matur deja, la treizecișicinci de ani cu mama, care avea zestre zece hectare de pământ bun. O fi fost socialist, o fi fost comonist, Dumnezeu știe?” (Odată-n veac patria moare, Ed RawexComs, 2016). Scriitor „tradiționalist”, neomodernist, poet „patriot și paseist”, din stirpea lui Păunescu, Virgil Carianopol, Sorescu, sau Gheorghe Țărnea (nu întâmplător maestrul  Tudor Gheorghe  a compus o baladă pe versurile sale, publicate într-un volum omonim, Baladele de la Grand Vanjou, Ed RawexComs, 2014 – n.n.), prozator inspirat al spațiului sud-dunărean, jurnalist și polemist, Nicolae-Dan Fruntelată a lăsat în urmă o opera vastă, cu mult peste ce au consemnat, cu parcimonie, la deces, funcționarii destinului. Paradoxal, opera sa cu adevărat reprezentativă și valoroasă a fost publicată după 1990, infirmându-se astfel teza, păguboasă, anume că generația de după război este „expirată”. Cazuri precum Titus Popovici (parțial, moartea sa prematură întrerupând, intempestiv, un destin literar ce se anunța fenomenal), Fănuș Neagu, și Nicolae-Dan Fruntelată, in extenso, sunt dovada că literatura noastră nu sfârșește și nu începe, cum decid unii critici, din contra, talentele reale se afirmă în orice condiții, poate chiar mai mult în situații limită, în vreme de declin cultural, cum trăim noi acum. O simplă adunare a cărților semnificative, publicate de N-D Fruntelată, după 1990, fără a mai lua în calcul cărțile ocazionale, în fapt pledoarii pro-domo față de unele întâmplări politico-sociale cu adevărat tragice, al căror protagonist, fără voie, a fost , indică peste 10 titluri de  poezie, jurnalistică, memorialistică și proză scurtă, amestec de durere, dezamăgire și revoltă, o literatură de tip  preponderent confesiv, am spune, în fapt o scriitură cu accente sociale, un manifest politic, o mărturie venită din partea unui scriitor care, în etape diferite din istoria recentă, a fost de față acolo unde s-a decis destinul României. Degeaba vin unii, postum, și îl acuză că „s-a fofilat” în chip nevrednic când a fost vremea să dea socoteală, faptele arată că N-D. Fruntelată și-a acceptat soarta, și-a privit în față dușmanii, declarați sau nu, având pentru fiecare din faptele sale, o explicație, sau poate chiar o motivație suplimentară. Drept, generos, altruist și îngăduitor, N-D Fruntelată a păcătuit cel mult prin încrederea în cei pe care el i-a promovat personal, și prin sentimentul acut de solidaritate profesională, ce l-a călăuzit până la moarte.

           Consacrat mai degrabă ca poet (livresc, automelancolic și teatral-sarcastic), înainte de 1990 (a debutat în revista Ramuri, din Craiova, în 1966, fiind prezentat de Miron Radu Paraschivescu, iar în volum, în 1977, cu Puterea sunetului), N-D Fruntelată a intrat  în publicistică încă de pe băncile facultății  (a absolvit Filologia bucureșteană, în 1969), lucrând ca redactor, apoi  secretar de redacție, și redactor-șef, mai întâi la Viața studențească, iar, după comasarea celor două reviste, în 1974, tot ca redactor-șef, la Amfiteatru, după care  este „promovat” la Scânteia tineretului, pe aceeași funcție.  Numirea sa, în 1980, în fruntea revistei Luceafărul, a Uniunii  Scriitorilor,  a fost considerată mai degrabă un afront la adresa unei părți a lumii literare, declanșând un adevărat „scandal”, pe motiv că N-D Fruntelată nu era (încă) membru al Uniunii. În fapt, altele erau motivele nemulțumirii, ce au căpătat cu timpul și un nume : protocronismul. Zadarnic, peste ani, scriitorul va încerca să-și justifice această opțiune, nu atât literară, cât mai degrabă politică și națională: „Da, cultura poate fi și un ciomag pe care să-l proptești în fruntea arogantă a Occidentului, suficient sie-și. Ciomagul Brâncuși, căruia imbecilii nu-i pot accepta originea de țăran, ciomagul Mircea Eliade, pe care îl toacă acum mărunt niște scribi invidioși și niște pigmei de casă. Nu vreau să șochez pe nimeni, vreau doar să-mi explic această uriașă desconsiderare a țării mele de către niște culturi care ar trebui să se recunoască solidare, ca formație și idee. Și mai încerc să vă conving că e vremea să ne schimbăm prioritățile și unghiul de abordare. Dacă nu vrem să rămânem singuri și subordonați, disprețuiți de toți, trebuie să ne asumăm simbolul vechi al acestui neam: Lupul – s.N-D F)” (Noapte bună, România, op. cit, p. 19).

                   Vaticinar, profetic și răzvrătit, N-D Fruntelată a compus, după 1990, și mai ales după experiența amară a procesului (cu siguranță, primul din seria de acțiuni inventate de o Justiție fără cântar) intentat pentru „devalizarea milionului”, mai precis pentru prețul, facturat, dar neexecutat, al albumului  Eterna și fascinanta Românie, pe care domnia sa, ca secretar de stat la  Ministerul Comunicării Publice, l-a girat cu  bună credință, o operă croită după cu totul alt tipar literar decât cel care îl consacrase. Ca prozator, s-a adâncit în universul fascinant și secret al Câmpiei Dunărene, scriind istoriile bunilor și străbunilor săi, armâni și morlaci, a „căpitanului de olace” și a „mânzului nebun”, a maicii sale care își aștepta elevii la școală  în mână cu o gutuie galbenă, cu  „aromă de demult”, a vecinilor și a consătenilor săi de la Bălăcița, nume real, devenit în imaginația sa un etern „eden” rural, a lui  Sandu Morândău, „cel bolnav de iubire”, care „la drum de noapte” umplea satul cu „aburi de dragoste”, ca poet  și-a băut până la capăt  „paharul amar” al dezamăgirii, iar ca publicist a plâns „ca Ieremia” pe ruinele Patriei, jertfită zadarnic la străini : De-ar fi lumea de hârtie/I-aș da foc într-o mânie/Da lumea-i toată din piatră/Nu se-aprinde niciodată/Numai într-un veac, odată…

            Rare sunt cărțile care sintetizează, explicit și nemijlocit, o experiență umană fără precedent. Ruinarea economică a României, pe parcursul unei singure generații, în vreme de pace și fără o motivație anume, rămâne (totuși) o enigmă. N-D Fruntelată are și o explicație: „morbul” trădării la români, principiu trecut din zona moralității publice, direct în cea existențială, este cel care ne sapă din interior. Nu, Să moară capra vecinului pare să vrea românul, explică jurnalistul, ci direct Să moară vecinul, ca să-i iau eu capra: „De aici s-a ajuns și mai departe, în epoca umanismului capitalist, încât am ajuns să ne vindem nu doar trecutul, dar, dacă mai există, și viitorul” (Noapte bună, România, p.137). Inspirat de drama, shakespeariană, în opinia sa, a executării Brâncoveanului și a celor patru feciori ai săi, în fața ambasadorilor Occidentului, „un fel de UE, avant la lettre”, N-D Fruntelată are, în față, dureros, viziunea viitorului: Am alte cruci, mi le zidiră anii/de la est rușii, la vest, americanii/Doamne, se repetă istoria/simt până-n nervi nenorocul, mânia/foaie verde nu mă pierde/foaie verde, România.

             La ceasul dureros, când Patria moare, moare și Poetul. Iar, din timp, chipul senin și ușor trist al lui N.D. Fruntelată, devenit iarbă, lângă părinții săi, la Cernica, mă însoțește binevoitor: „Prietenului M.N., salutul unui sudist. Oct 2016”. Sau, vorba poetului: „Viața e cum e, și prea seamănă cu o moarte absurdă lângă o pădure de salcâmi”.

                                                                                                                              Marian NENCESCU

          

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*