Primul jurnalist și scriitor român dezamăgit de ideologia sovietică și crimele comuniste
În 10 august s-au împlinit anul acesta 135 de ani de la nașterea jurnalistului și scriitorului Panait Istrati. La această data a anului 1884 la Brăila se năștea Gherasim Panait Istrati.
Este al doilea copil nelegitim al Joiței Istrati cu Gherasim Valsamis, originar din Faraclata, insula Kefalonia a Greciei, care se ocupa cu contrabandă de tutun în zona Brailei. Copilaria ș-a petrecut-o in satul natal al mamei, Baldovinesti.
Cele patru clase le-a făcut la școala primară „Tudor Vladimirescu” din Brăila, câștigându-și apoi existența ca băiat de prăvălie, plăcintar, vânzător într-o băcănie, ucenic la atelierele docurilor, zugrav. între timp, setea de călătorii il poartă până pe meleagurile Egiptului. Intră in contact cu mișcarea muncitorească și debutează în Romania muncitoare cu articolul Hotel Regina apărut în 1906.
Din 1916 pleacă chemat de mirajul Occidentului, ducând o viață dezordonată, schimbând mereu ocupațiile, în permanentă luptă cu privațiunile. A cutreierat Elvetia, ajunge la Paris, iar la Nisa face o tentativă de sinucidere în data de 3 ian. 1921.
Corespondența asiduă cu Romain Rolland, la insistențele căruia își redactează, în limba franceză, primele povestiri. Tot datorită lui Romain Rolland publică în revista Europe (nr. din 15 aug. 1923) Kyra Kyralina, apărută în volum un an mai târziu , în vara lui 1924. Larga audiență de critică și de public a acesteia va însoți și volumele următoare. Scrierile aparținând anilor 1922-1926 si 1931-1935 sunt organizate în ciclurile cuprinzând istorisirile, copilăria, adolescența și viața lui Adrian Zograffi. Din primul ciclu fac parte Kyra Kyralina, Oncle Anghel , apărute în 1924, Les haidoucs (I-II, 1925-1926); al doilea este alcătuit din Codin apărut în 1925; al treilea cuprinde volumul. Mikliail publicat în 1927; ultimul înglobează La maison Thiiringer (1933), Le bureau de placement (1933), Mediterranee (1934-1935). Beneficiind de liantul unui personaj-martor, care îndeplinește, pe rând, rolurile de narator, protagonist sau simplu ascultator, povestirile se reproduc, firesc, unele din altele, în cea mai bună tradiție a marilor povestitori. Opere neincluse în cicluri: La familie Perlmutter (1927), Le refrain de lafosse, Nerrantsoula (1921), Les chardons du Baragan (1928), Tsatsa Minnka (1931). Au urmat volume autobiografice: Trecut și viitor (1925), Mes departs (1928,), Pour avoir aime la terre ( 1930). Paralel cu tipărirea la editurile franceze, cărțile sale sunt publicate și în România, unele în transpunerea autorului insuși. In 1925 si 1929 stă câteva luni în țară. Viziteaza URSS (1927-1929), publicând apoi volumul Vers l autre flamme (Spre cealaltă flacără), (Confession pour vaincus, 1929). Călătoria în URSS a reprezentat un adevărat ritual pentru mulți intelectuali și scriitori occidentali. Istrati este și el primit regește, i se oferă excursii și petreceri, i se plătesc foarte consistente drepturi de autor. Scriitorul vine cu o imagine aprioric favorabilă, care va fi însă permanent contrazisă de realitățile care îl frapează la tot pasul. Reușește, de la un moment dat, să se debaraseze de „însoțitori” și călătorește pe cont propriu. Constată, stupefiat, omniprezența birocrației, care a devenit un cancer al țesutului social. Vede cum la putere s-a instalat o nouă oligarhie (termenul „nomenklatură” nu apăruse încă), la fel de avidă și de fără scrupule. Deslușește mecanismele prin care sindicatele și presa sunt folosite ca mijloace de a ține sub control populația. Komsomolul, organizația tinerilor, este și el putred și corupt. Îl îngrozește banalizarea denunțurilor, care frâng destine și nenorocesc existențe. Are exemple la îndemână, prietenul său Christian Rakowski sau Rusakov, socrul lui Victor Serge. Vizitează mai multe republici sovietice unde îl oripilează mizeria și penuria. Concluziile pe care le trage la capătul călătoriei sale sunt dramatice: „Părăsesc Leningradul, Moscova și Uniunea Sovietică mult mai amărât decât pe vremea când eram eu însumi unul dintre muncitorii aceștia striviți sub toate regimurile. A-i exploata pe oameni, a-i face să trăiască cu o bucată de pâine neagră, luându-le până și jalnicul drept de a cârti, a-l împușca apoi pe cel care a strigat într-o zi, a strigat numai ceva mai tare decât de obicei, așa ceva, așa ceva nu există nicăieri pe pământ, nici măcar în țara lui Mussolini”.După apariția cărții, Istrati fost ținta unor atacuri josnice iar mitul Uniunii Sovietice a continuat să funcționeze. N-au fost de-ajuns nici ale mărturii ale unor personalități celebre, cum e cazul lui André Gide. Cu atât mai mult acum, când s-au împlinit o sută de ani de la octombrie 1917, trebuie să omagiem curajul și franchețea lui Panait Istrati, care a înțeles că adevărul, oricât de dureros, trebuie spus până la capăt. Calătoreste prin Grecia în compania lui Nikos Kazantzakis. În 1930 se reîntoarce definitiv în țară. Atitudinea lui de independență, expusă în eseul L homme qui n adhere a rien, apărut în 1933, îi atrage, atât aici, cât și peste hotare, vehemente contestări. In schimb, exceptând unele reacții violent negatoare din presa românească, opera „vagabondului-scriitor”, revendicat de doua literaturi, marchează, după expresia lui Romain Rolland, „un succes universal”. Ilie înțeleptul, cel care are întotdeauna dreptate, dar pe care, tocmai din acest motiv, Cosma nu-l asculta niciodată, istorisește – simptomatic – parabola celor doua „soiuri” de oameni ce populează pământul. Unul, pentru că Dumnezeu l-a făcut „la sfârșitul săptămânii, când ii era mintea obosită de-atâtea lucruri minunate zămislite pân-a nu fi zămislit pe om„, a ieșit din mâinile creatorului „liniștit, înțelept, supus, om de treabă„. Celălalt, opera diavolului, având „o doagă de prisos„, este, dimpotrivă, „zurbagiu„, gata „să răvășească pământul, să întoarcă lumea cu fundu-n sus și să tulbure pacea dumnezeiască„, in aceasta din urma categorie se integrează toți marii eroi ai lui I., „zurbagii” inegalabili, care scot toate alcătuirile lumii din făgașul lor firesc, răzvrătiți fără leac împotriva a orice fel de constrângere, violenți până la (auto)distrugere, din moment ce un singur lucru îi lăsa impasibili: consecințele, asupra lor înșiși și asupra celor din jur, ale acestei irepresibile impulsivități. vitale incriminate. Suflet de haiduc relevă, bunăoară, atât cele doua Chire, din binecunoscutul roman, prizoniere ale unei colivii aurite, atât Sara, incorigibila plăsmuitoare de himere din lumea Mediteranei (1934-1935), cât și uriașul Codin, emanație rebelă a mahalalei rău famate Comorofca, cel care, ucigând, retușează dreptatea omeneasca potrivit codului inimii. „Societatea nu poate avea dreptate împotriva instinctului„, definește Tudor Vianu sensul Chirei Chiralina; concluzie valabila cu referire la totalitatea operei acestui autor. Așadar, cadru și evenimentul au mai puțin o valoare intrinsecă și mai degrabă una secundă, derivată din reflexul magic aruncat asupra lor de debordanta vitalitate și de violența temperamentală a protagoniștilor. Farmecul acestei opere singulare iradiază nu atât din strălucirea exterioară a decorului sau din insolitul detaliului strict anecdotic, cât, în primul rând, din forța fascinantă a unor „suflete tari”.
Acum când s-au împlinit 135 de ani de la nașterea jurnalistului și scriitorului Panait Istrati mi-a venit în minte ce spunea Lev Tolstor: “Mereu ni se pare că suntem iubiți pentru că suntem buni și nu realizăm că suntem iubiți pentru că sunt buni cei care ne iubesc. “