default-logo

„Verdele luptă până târziu”, de Nicoleta Tudor

Nicoleta Tudor a debutat în lumea literară în anul 2013, cu romanul „Cercurile mistice” , ca apoi, alături de cel mai aspru critic al ei, fiica, să continue să scrie și să publice atât poezie, cât și proză.

„Verdele luptă până târziu”este un volum de poeme al trăirilor personale, al iubirii, frumusețea  constând în eterogenitatea conținutului său.  Nicio poezie nu seamănă cu alta, cum nicio iubire nu seamănă cu alta. Iubirea, pentru poetă, este „…tablou nemaivăzut/Să se prefacă-n floare de nu mă uita”.

Suflet dornic de iubire, poeta are o nostalgie în care este strecurată speranța și  optimismul că iubirea „E-a mea și n-o voi da nicicând uitării, ca apoi să ne spună „Povestea iubirii” ei, parcă pentru a ne aduce aminte ce spunea despre acest sentiment uman Albert Schweitzer: „Ceea ce noi numim iubire este în esență venerația vieții.”

Nicoleta Tudor este poeta care simte durerea celuilalt, care se îndrăgostește până când conturul inimi ei ia forma inimii partenerului şi este în sincron cu gândurile și trăirile lui, se dedică total. Probabil că experiențele din viața personală și-au pus amprenta pe versurile  scrise. Poemele ei sunt un dialog între vise și trăire, între rătăciri și regăsire, între iubirea pământeană și iubirea din alte sfere. Volumul de poeme impresionează prin seriozitatea şi eleganţa scriiturii.

„De trăiesc în alte sfere, tu adu-mă pe pământ,

Nu lăsa iubirea noastră să se piardă în eter,

Când cu prima sărutare am făcut un legământ

Viața mea a fost un fulg, într-o sferă de mister.”

Patriotismul poetei exprimă toate sentimentele adunate pentru frații basarabeni, văzând Moldova cu ochii iubirii de neam și țară, ca un „manifest păunescian”,  desființând o vamă și cerând cititorilor,  mai mult ca oricând, să fie uniţi, demni, vii:

„N-o să mă țină-n loc o vamă

De-ar fi cât Munții Apuseni,

Plângând voi alerga spre voi, 

Spre frații mei basarabeni!”

Poeta reușește să creeze în versurile sale o sinteză pe tema anotimpurilor, atât de frecventă în literatura lumii. Toamna devine pentru autoare un prilej adânc de meditaţie,  anotimpul trăirilor,  care alarmează toate simțurile, fiind „asimilat” perfect cu viața, cu amintirile, cu tristețea trecerii anilor:

„Tot numărând la toamne desfrunzite

Din doi în doi, să  nu-mi fie impar

Ajung în iernile înzăpezite

Care atât de reci nu îmi mai par”

„Verdele este culoarea dintâi a lumii, cea din care iese la iveală frumusețea”. afirmă Pedro Calderon de la Barca. Verdele din titlul volumului  Nicoletei Tudor exprimă exact simbolistica versurilor sale. Reprezintă natura, renaşterea, reînnoirea, armonia, speranţa şi iubirea. Se spune că  verdele dăruieşte speranţă într-o mai mare măsură decât orice altă culoare. Este culoarea care ne confirmă dorința autoarei de a fi în mijlocul naturii, în grădină sau în sânul familiei, dedicându-se celor din jurul ei. Este culoarea care o conectează pe Nicoleta cu dragostea, atât cu zeiţa romană Venus, cât şi cu cea greacă, Afrodita. Pentru ea, verdele este un generator de echilibru dintre inimă și emoții, creând o armonie între minte și suflet, așa cum ne transmit poemele din acest volum.

                                                                          Maria Petrescu / UZPR București

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*