LA PRESAT…Referinţe ale eseistului Christian Crăciun, editorialistul publicaţiei Oglinda de Azi

Acum cinci sau zece ani, nu mai știu, scriind tot așa un text recapitulativ la una dintre aniversările publicației noastre vorbeam despre: 1. șansele presei scrise în raport cu on line-ul și 2. șansele presei locale. La punctul 1 eram sceptic, și se pare că îndreptățit, România practic nu mai are presă scrisă independentă și cu prestanță publică. E o țară în care mai există numai televiziuni vîndute și rețelele sociale bine manipulate. Ziare, pas! La punctul 2, în schimb, prevedeam că presa scrisă va supraviețui doar în enclave locale, axată pe probleme locale. Nu am date suficiente de ordin statistic, dar cred că și pe plan local presa scrisă a fost nevoită să se adapteze presiunii economice și concurenței virtualului. Deși aici a rezistat, cred, mai bine.

În acest context, continuitatea Oglinzii din Cîmpina este prin sine însăși o sărbătoare. Într-o țară faimoasă pentru incapacitatea de a-și formula țeluri de lungă durată și de a le urma pînă la împlinire, orice astfel de realizare care durează un deceniu sau două ține aproape de miracol. Eu nu sînt propriu-zis un ziarist, doar un comentator atent al faptelor sociale, culturale și politice. În felul acesta am ajuns la Oglinda și am încercat, făcînd totală abstracție de contexte defavorabile, să formulez, cu o repetiție obositoare și plicticoasă, cîteva principii ale societății deschise, democratice, și ale dezbaterii civilizate. Nu e vina mea că sînt repetitiv, cîtă vreme societatea noastră nu evoluează, problemele ei rămîn parcă etern aceleași. Mulți cunoscuți m-au certat „că-mi risipesc timpul și energiile”, că „oricum nu mă citește nimeni și nu se schimbă nimic”. Ceva dreptate există în aceste observații, firește. Numai că, fundamentul meu „asiatic” mă face să cred în răbdare și în picătura chinezească. Și în obligația morală de a nu tăcea.

Cam asta este coloana pe care o scriu săptămînal aproape de cînd a început ziarul nostru. Mai vehement sau mai abstract-conceptual, după evenimente și umori, folosind din plin avantajele marginalității, cred că am putut rosti cînd și cînd adevăruri pe care „presa mare” nu și le poate permite de multe ori. Și la noi „regele e gol” prea adesea. Lipsește doar copilul care să o spună. Și care să le spună curtenilor: sînteți ori fățarnici, ori orbi, ori ambele. Este vorba de o igienă morală, a spune că 2+2=4 este, în anumite momente ale istoriei (o știm de la Camus, de la Dostoievski, de la Steinhardt), un imperativ moral absolut. Dacă multe din cele scrise în atîta amar (amar!!!) de ani vor fi părînd unui politolog profesionist banalități, ele sînt astfel și pentru că noi, ca societate, nu ne-am întemeiat încă suficient banalitatea normalității. Banalitatea funcționării normale a instituțiilor. Banalitatea că un plagiator n-ar trebui să fie profesor universitar sau șef de guvern, un om condamnat penal șef de partid, un analfabet șef de guvern, banalitatea că judecătorii trebuie să-i judece pe infractori și nu invers, banalitatea că mass media nu trebuie să se pronunțe asupra vinovăției cuiva pînă la o sentință, banalitatea că bărbatul și femeia sînt de sexe diferite anatomic (și nu țin de mental) șamd. Trăim într-o lume în care trebuie afirmate (din păcate) asemenea banalități. Oglinda de azi este un adăpost generos pentru o asemenea politică editorială. O insulă de normalitate într-o lume nebună, nebună, nebună.

Christian Crăciun

Despre autor

Articole asemănătoare

Dator mie

Posted On 30 dec. 2018
, By

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.