Din cugetările unui mistagog

istorie paralelă, modernă, este eseul-dialog Întrețineri, de Gh. Vlăduțescu,  cu un titlu împrumutat de la Epictet (autorul învățăturii  grupate de Arrian în 8 cărți de Diatribes, sau Întrețineri). O altă sursă, indirectă, menționată adesea de autor, este cartea lui Seneca Scrisori către Lucilius, o culegere de epistole destinate de la început posterității, după unii partea cea mai vie a pildei de viață pe care Seneca a dorit s-o lase urmașilor întru filosofie. Indiferent de sursă, tema cărții rămâne aceeași: felul cum filosofia își schimbă paradigma, iar filosofii felul de a fi. Pe vremuri, gânditorii, sensibili la provocările timpului, se retrăgeau în solitudine. Azi, noua paideie, presupune implicarea, căutarea de răspunsuri, pe măsura nevoilor spiritului. Vremea lui Epicur, care, după ce și-a cumpărat o grădină,  s-a decis să-și deschidă acolo o școală de înțelepciune, se pare că a cam trecut.

Format la școala speculativă a antichității grecești, Gh. Vlăduțescu nu uită că cel mai bun exercițiu spiritual nu e acela contemplativ, ci, din contră, cel practic, politic și moral. În acest sens,  dialogurile cărții, ce se deschid spre alte dialoguri,  coincid, la modul ideal, unui deziderat al acelora ce practică „virtuțiile metafizice”, anume că filosoful nu  trebuie să fie doar un pur teoretician, ci,  asemeni lui Archimadas, nepotul lui Plutarh, cel „scump zeilor”/teophilos, trebuie să-și exprime propriile idei privind guvernarea cetății, dacă nu pe toate, măcar cele ce privesc dreptatea, căci nu e permis gânditorului, ca, citind scrierile politice ale lui Aristotel, măcar Legile și Republica/Republicile, cum le numea Platon, să nu participe la adunările publice, și chiar să  dea soluții celor ce guvernează. Într-un cuvînt, libertatea filosofului este similară cu a oricărui alt cetățean, el aflându-se chiar într-o poziție mai favorabilă, ce îi permite a vorbi de la egal la egal, cu autoritățile. Această legitimitate nu e, susținea cândva Gh. Vlăduțescu,  spre propria ambiție, ci doar pentru virtute și bine.

În noua sa carte, Gh. Vlăduțescu nu mai vorbește direct despre teme atât de dragi inimii lui, ci, ascunzându-se sub masca unui anonim dascăl de provincie, se lasă pur și simplu sedus plăcerea la cărți, un adevărat leit-motiv al compoziției, rezultatul fiind ecografia unui „personaj de hârtie”, o ficțiune a unui gânditor devenit, la senectute, o „mașină de făcut cărți”. Urmărind meandrele întîlnirii dintre două personaje fictive, naratorul, în text, Domnʼ Meletie, un alt melete thanatou, cel care se/ne pregătește de moarte, și martorul (deloc pasiv) al solilocviilor asistate, autorul amestecă clipele de relaxare, cu altele, de intensă tensiune sufletească, reconstituind un fel de scriitură a dialogului, în care stările omului ce scrie se amestecă cu însuși mecanismul actului de a scrie. Rezultatul este un soi de catharsis, o formă de pregătire a despărțirii sufletului de trup, prin care autorul transferă naratorului toate neliniștile, naivitățile, frivolitățile ori scrupulele personale, în speranța că discursul epic le va absoarbe și le va converti într-o nouă identitate.

Privită astfel, cartea nu este o biografie tradițională, cu atât mai puțin o biografie a scriitorului/gînditorului Gh. Vlăduțescu, cât o ecriture de son travail, o melete thanatou repovestită cu seninătatea discipolilor lui Orfeu, care își pregăteau sufletul pentru marea călătorie ce va fi urmat despărțirii de „adăpostul vremelnic”, care este trupul. Privită filosofic, este chiar o continuare a unuia din multele mistere grecești, prezente în cărțile multor autori, de la Platon, la David Armeanul. Evocarea misterului ține, în acest context, și de relația autorului cu marea poezie și filosofie grecească (cartea conține chiar un exemplu de contaminare literară, prin intercalarea unui text poetic original, de inspirație clasică).

Noul roman/poveste/dialog devine astfel o operă deschisă, ce se vrea, totodată, oglinda unei epoci, fixată prin vagile, dar sugestivele determinări,  înainte/ante, și după. Ele închid, simbolic, o veritabila stare socială a epocii, ce a inclus, de la acte de cutezanță, la trădări, și de la scene idilice, la altele barbare, chiar nedemne de vremurile prezente. Abundente, trimiterile livrești țin de o anume estetică a romanului (în sens bartheian). Protagonistul/povestitorul/Domnʼ Meletie, în cazul nostru, refuză să fie filosof, grefier sau pedagog, dar folosește exemplul propriilor fapte și trăiri pentru a creiona profilul unui personaj tragic, un mistagog pregătit să ne poarte/călăuzească spre Marea trecere.

Regăsim în această substanță narativă o constantă estetică ce vine de la greci-frumosul e forma supremă a binelui, iar esteticul e etică, în grad desăvîrșit. Domnʼ Meletie nu vorbește în mod direct despre aceste adevăruri, ci prin exemple, divagații și povești  croite, involuntar poate, după modelul noician. Astfel, fără sa fie neapărat pe aceeași „cărare filosofică”, cei doi gânditori sunt legați prin admirația consecventă față de idealul grecesc, dar și prin disponibilitatea spre dialog și poveste.

Marian NENCESCU / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.