O NOUĂ APARIȚIE LA Editura UZP: ˝Pe propria răspundere˝

Mi-a fost dat în anii din urmă să fiu chemat în faţa unor magistraţi cinici pentru a da „pe propria răspundere” declaraţii despre lucruri de care n-aveam habar. Atunci când, vremelnic demnitar, am semnat pentru apariţia unui album de prezentare a ţării mele despre care lumea albă nu avea nicio imagine.

Foloase de vreun fel n-am primit şi n-am pretins. Dar trebuia lovit un cap mare aflat deasupra mea şi rotiţele vremii măcinau ţapi ispăşitori, adică „victime colaterale”.

Atunci am dat tot felul de declaraţii aiuritoare. Cum că n-aş avea conturi în Insulele Cayman ori în alte paradisuri fiscale. Cum că n-am cunoscut nişte tipi de care nu auzisem în viaţa mea. Şi tot felul de enormităţi pe care nişte oameni ce-şi ziceau procurori (unul dintre ei era chiar fiul unui fost prieten al meu din tinereţe, ardelean deştept şi generos – tatăl, nu fiul care primise ordin să ajungă la ţinta politică din vârf trecând peste orice morală) le pretindeau: mi-au cerut să semnez declaraţii, să mă las anchetat de comisii rogatorii, să mă îmbolnăvesc de nervi, că, oricum, inima mea era făcută praf.

De ce reiau toate astea? Pentru că, iată, consider că acum, la şaptezeci şi doi de ani împliniţi, am dreptul să semnez şi o „declaraţie pe proprie răspundere” adevărată despre mine, ziaristul dintre două lumi, două veacuri nebune, despre dragostea mea pentru presă care mi-a definit viaţa, m-a îmbolnăvit, m-a consumat, dar mi-a dat şi cele mai mari satisfacţii.

Despre o meserie care nu e altceva decât o cursă de fluturi. În care trăieşti pentru a spune şi a crede lucruri valabile pentru o zi de cele mai multe ori, adevăruri care tulbură lumea o zi, apoi sunt uitate, ignorate şi reluate rar de câte un împătimit al arhivelor. Şi noi, gazetarii, marii vânători de efemeride, mânuitorii de curse pentru aceşti fluturi din care e făcut scrisul de multe ori bolnav de metafore, şi Tatăl nostru cel mare, Supremul Eminescu, poetul-gazetar care a măsurat timpul şi Timpul i-a lovit tragic viaţa. Aşadar, să ne amintim împreună de o meserie făcută vreme de o jumătate de veac, de „cursa de fluturi” care ne-a trăit şi ne-a adus până azi, în epoca biruitoare, ca pe nişte „câini de pază ai democraţiei”, câini uitaţi de multe ori afară în frig şi în nevoi, într-o bătrâneţe lipsită de glorie, mai ales atunci când au refuzat să fie şi mercenarii unor armate moarte.

În această carte-antologie se adună un jurnal de gazetar dinainte şi de după marea revoluţie capitalistă din decembrie 1989, cea care democraţie multă ne-a adus şi a înlocuit dictatura proletariatului cu vesela dictatură a lumpenburgheziei, acest jurnal fiind un parcurs al vieţii mele de gazetar (gazetar comunist, că alt fel nu prea exista atunci, deşi colegi de generaţie se bat cu tot felul de cărămizi în pieptul lor dizident şi anticomunist), al tinereţii mele cu toate ale sale. Apoi, urmează un alt jurnal, mai trist şi mai întunecat, pe care l-am numit „jurnal de cord” pentru că el a închis o perioadă dramatică în care am plătit toate zbaterile unei profesii „pe muchie de cuţit”, tot nesomnul, toate îndoielile, compromisurile, eşecurile şi izbânzile trăite până atunci.

Al treilea segment al antologiei include câteva dintre editorialele pe care le-am scris când eram redactor-şef la „Românul” ori freelancer pensionar colaborând la câteva publicaţii culturale bucureştene.

În fiecare dintre aceste ipostaze, eu, copilul de învăţători de ţară din Mehedinţii Olteniei, declar pe proprie răspundere că am crezut în mine, bazându-mă pe ceea ce am învăţat acasă, în şcolile (bune de tot) pe care le-am urmat (Liceul „Traian” din Turnu-Severin şi Filologia bucureşteană), în şcolile de presă unde am crescut („Viaţa Studenţească” şi „Scânteia tineretului”).

Nu mă laud cu nimic, nu compar cu nimic. Şi mai ales, vorba lui Edith Piaf, „nu regret nimic”.

Citiţi şi judecaţi-mă. Ca pe orice om care, asemenea mie, a fost sortit să trăiască, să scrie, să spere şi să dispere între două lumi…

Această antologie a fost realizată cu ajutorul esenţial al fiicei mele, conf.univ. doctor în Filologie Ioana Fruntelată, care mi-a fost mai mult decât un redactor de carte, cu sprijinul permanent al colegei de viaţă şi de profesie, gazetar de politică internaţională, Doina Iovănel Fruntelată, al editoarei Raluca Tudor care a tipărit fragmente din antologie; în sfârşit, dar nu în cele din urmă, cu ajutorul colegului de breaslă şi prietenului Doru Dinu Glăvan, preşedintele Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România.

Le mulţumesc tuturor şi le mulţumesc tuturor colegilor şi cititorilor mei care vor găsi timp să parcurgă această carte ca pe un film al unei vieţi trăite în „cursa de fluturi”.

Autorul

Despre autor

Articole asemănătoare

  1. Nica Corneliu Reply

    Stimata Editura,

    As dori sa cumpar cartea Pe propria raspundere de Nicolae Dan Fruntelata.

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.