Nu știu de ce cred că Ion Bradu, dacă i s-ar fi propus să aleagă, ar fi preferat să-și aibă sicriul – un fel de luntre care să-i ajute să treacă Styxul – plin cu cărți.
Ca să aibă ce să citească și pe lumea cealaltă.
De-a lungul vieții sale a citit mai multe biblioteci.
Când da peste o carte care-i plăcea în mod deosebit, ți-o făcea cadou.
Daruri de care sunt capabile doar firile alese.
Ți-o întindea, ca și cum ar fi zis: „Ține, ia-o! Acesta e sufletul meu!”
Era o deprindere a lui mai veche, din anii studenției, când intra în camera noastră de cămin ca o veste minunată, cu daruri de cărți, aduse de el din orașe ale necuprinsei URSS, unde se deplasa cu trenurile, cu avionul, ca să le poată procura pentru noi, care să-i cântăm: „O, brad frumos!”
Casa lui era plină cu cărți.
Îl dădeau cărțile afară din casă.
La mănăstirea Țigănești, unde se reținea uneori câte o săptămână, ca să se împărtășească, se ducea și cu câte o carte, din a cărei înțelepciune era pregătit să le împartă și prea-cuvioșilor de acolo, ca dintr-o azimă.
După câte un volum citit, Ion devenea mut. Ca o lebădă, cum ar zice Blaga.
Apoi, când nu-i mai simțea atât de dureros apăsarea pe suflet, răbufnea. Nu-ți povestea cărțile, ci subtextele lor.
Mai știa să povestească astfel despre ceea ce ni se întâmplă – lucruri banale, lipsite de importanță – încât toate căpătau un tâlc.
Ca si în prozele sale, în care cunoștea cum să transforme realitatea în metafore.
El învinsese realitatea și cotidianul, ignorându-le. A fost omul care, în loc să se adapteze el la realitate, adaptase realitatea după el, după visele sale, după credința în Cel de Sus, în bine, în semeni.
Făcuse din Dealul Schinoasei, mahalaua unde locuia, un mit. În care se întâmplau cele patru anotimpuri, în care înfloreau pruni, se coceau cireșe și cădeau frunze.
Ce suflet frumos a avut trupul lui firav, care, atunci când ieșea în plimbările sale prin curtea Liceului „Nicolae Sulac” și bătea vântul, aveai impresia că acesta îl mută dintr-o parte a străzii în cealaltă…
Ce singuratic era!
Ca un pustnic. Care descâlcește vânturile, care aduce ploaia la vreme de arșiță și face legături sufletești între oameni.
„După pandemie lumea va fi alta”.
„Mai bună? Mai rea?”
„Mai ea însăși”.
Era atât de viu, atât de prezent în tot ce se întâmplă zi de zi cu consângeanul nostru, cu lumea noastră.
Sâmbătă, atunci când am aflat că a plecat la ceruri, am vrut să-i telefonez, ca să-mi spună chiar dânsul că nu-i adevărat. Vorbisem în ajun, iar în acea zi el își postase niște meditații pe blogul său.
Dar mi-a luat-o înainte Nina, soția sa, care m-a anunțat că ninsoarea din acea dimineață a fost cea mai tristă din viața ei.
Mi-a mai spus că livada înghețată de lângă casă este plină cu mierle care nu s-au mai dus în acest an în țările sudului, ca să fie martore la plecarea lui și să-l bocească fără glas.
Adio, prieten al mierlelor, frate al cărților și înfiat al cuvintelor.
Ioane, Ioane!..
Nicolae DABIJA / UZPR