default-logo

CARAGIALE RECONSIDERAT

Ne gândim acum mai intens la Ion Luca Caragiale, fiindcă în 2022 se împlinesc 170 de ani de la naştere şi 60 de ani de moartea sa. Scriitorul figurează demult printre clasicii literaturii române, s-a bucurat de elogioase evocări, de pertinente analize ale operei, de monografii erudite şi obiective. Este încă de mare actualitate, de exemplu, monografia dedicată scriitorului de criticul şi istoricul literar Şerban Cioculescu. Dar a rămas mereu şi o undă de îndoială, o anumită aplecare spre excesivă critică şi chiar o lipsă de înţelegere, din partea unora, a mesajului său. Dimitrie A. Sturdza (om politic şi mare cărturar, preşedinte şi apoi secretar general al Academiei Române) considera opera lui Caragiale o permanentă defăimare a instituţiilor publice şi a virtuţilor naţionale, iar Nicolae Davidescu (poet simbolist şi critic literar) îl numea pe autorul „Scrisorii pierdute” – cu sarcasm – „ultimul ocupant fanariot”, vorbind despre „inaderenţa lui la spiritualitatea românească”. S-a insinuat uneori chiar că a fost un duşman al poporului român, de care ar fi fost străin prin naştere şi prin înţelegere. Pompiliu Eliade invoca cu plăcere şi foarte des vorba lui Caragiale „Suntem o rasă proastă”, iar alţii aminteau în momente-cheie zicerea sa „Românul este duşman al slovei”. Spre finele vieţii, cum se ştie, Caragiale s-a retras la Berlin, „întorcând spatele României”, ca să folosesc vorbele grăbite ale unora. Toate au fost apoi amalgamate cu Mitică şi „miticismul”, cu zugrăvirea demagogilor, a superficialilor, a ţaţelor şi fariseilor, a semidocţilor şi profitorilor, a unor pierde-vară, dar mai ales a jefuitorilor de suflete şi de idealuri, a politicienilor şi politicianismului. Mult mai puţini critici au fost dispuşi să-i analizeze în profunzime opera, să-i cunoască bine viaţa şi gândurile, să-i înţeleagă realist atitudinile. Cei mai mulţi, în ciuda declaraţiilor de intenţii, i-au interpretat literal butadele şi i-au generalizat fără justificare satirele, vădind semne de minimă inteligenţă sau de răstălmăciri voite. Adevăraţii cunoscători, însă, au relevat un om sensibil, plin de dragoste pentru
limba română, un suflet cald, care, în exil, pândea veşti despre România. La Berlin, era întotdeauna bucuros de oaspeţi din ţară şi trăia într-o adevărată ambianţă românească. Poetul favorit în familie era George Coşbuc, colabora şi se întreţinea amical cu acesta, ca şi cu Vasile Goldiş, cu Alexandru Vaida-Voevod, cu Octavian Goga, cu Ioan Slavici, cu Scipione I. Bădescu ori cu Aurel C. Popovici. Era mereu atent nu numai la ceea ce se petrecea în ţară, ci şi la frământările românilor din Austro-Ungaria, angajaţi în lupta de emancipare naţională. A ţinut legătura cu studenţii români din Berlin, Leipzig şi Budapesta. Cei din urmă l-au invitat şi l-au primit sărbătoreşte la sediul lor. Primul exeget al său, Horia Petra-Petrescu, scria în 1907: „E de lipsă să adaug despre dragostea cea mare pe care o are pentru noi, transilvănenii, cari avem caractere şi convingeri”. Se ştie că scriitorul urma să fie directorul unei reviste literare destinate ardelenilor, după cum se cunoaşte rolul său iniţial de la „Tribuna” sau colaborările sale la o seamă de periodice precum „Luceafărul”şi „Românul”. La serbările de la Blaj, din 1911, prilejuite de jubileul ASTREI, Caragiale a fost primit călduros de Iuliu Maniu şi l-a cunoscut acolo pe Sextil Puşcariu, marele lingvist şi viitor rector al Universităţii din Cluj, pe atunci profesor la Cernăuţi, de erudiţia căruia a rămas impresionat. Acesta din urmă i-a trimis dramaturgului câteva scrieri filologice şi o caldă şi frumoasă scrisoare. Ion Luca Caragiale a trăit intens procesul de emancipare naţională a românilor cuprinşi în imperiile vecine şi de constituire a statului unitar român. Iată ce scria dramaturgul într-o lucrare a sa publicată în 1896: „Sângele a-ncetat să curgă, şi, la lumina aceluiaşi soare de-acum trei sute de ani (1896-1596), porţile de fier ale cetăţii Alba-Iulia se deschid de perete să primească pe biruitor, pe stăpânul ce se-ntoarce în casa lui uzurpată pe vremuri de către un sălbatic cotropitor. Din toate plaiurile şi văile curg roiurile unui mare popor. O mândră oaste biruitoare s-apropie, cu steagul tricolor în frunte… În sunetul triumfal al muzicilor, un rege măreţ şi sever, înconjurat de un strălucit stat major, înaintează încet, călare pe un cal alb. E o pădure de steaguri care i se-nchină… Zidurile cetăţii bătrâne parcă se zguduie de glasurile neamului întreg, care aclamează pe erou. […] «Dumnezeu al românilor! – zice regele cu glas puternic – mulţumescu-ţi pentru-ntregul meu popor şi pentru mine, că m-ai învrednicit să calc pe urmele lui Mihai Viteazul. Priveşte, Doamne, din înaltul cerului, şi de-acum înainte pe poporul tău aşa de crud încercat de veacuri, şi ajută-l să-şi stăpânească de-acum în pace moşia, pe care şi-a recăpătat-o cu atâtea jertfe, după voia ta!» […] Regele a intrat în cetate şi a mers drept la catedrală. După Te Deum, a mers la casa oraşului şi a iscălit, în faţa poporului, decretul prin care amnestiază, după dezarmare, toţi ungurii revoltaţi…” (Poetul Vlahuţă. Schiţă, în Epoca literară din 10 iunie 1896). Cuvintele de mai sus pot părea scrise după 1918, nu la 1896 şi de Coşbuc sau de Goga, nu de Caragiale. Şi totuşi, ele aparţin autorului schiţei „Domnul Goe”. Ca toţi contemporanii săi, Caragiale a trăit cu fervoare epoca luptei de emancipare naţională şi de formare a României întregite. În schiţa din care a fost extras citatul de mai sus, intitulată „Poetul Vlahuţă”, imaginează cu o abia perceptibilă ironie – dar fără satiră – un preot român ardelean cuminte (părintele Mantu) care, dormitând pe acordurile dulci ale cântecului Deşteaptă-te, române! (executat în surdină, la pian, de fiica sa, Veturia), visează finalul apoteotic al unui „război uriaş” între români şi unguri, câştigat de cei „apăsaţi” de veacuri. Românii apar în postura de „mare popor”, în frunte cu tricolorul, iar regele lor „măreţ şi sever” intră în Alba-Iulia pe un cal alb, întocmai precum Mihai Viteazul odinioară, „la lumina aceluiaşi soare de-acum trei sute de ani”. Personalitatea regelui de la 1900 se îngemănează cu aceea a marelui voievod şi domn de la 1600, numit crai în Ardeal, zugrăvit în biserici şi preamărit ca sfinţii din icoane. Visul părintelui Mantu este cel mai solemn pasaj din întreaga schiţă, el prefigurând în mintea lui Ion Luca Caragiale unirea de la 1918, aşezată pe temelia sa de la 1599-1601. Între aceste evenimente majore, despărţite de circa trei secole, se situează şi unirea din 1859. Aceasta a fost trăită aievea de către scriitor, care, copil fiind, a păstrat amintirea unei întâlniri cu domnul Alexandru Ioan Cuza. Prin urmare, I. L. Caragiale a iubit poporul
român mai mult decât pe oricare popor din lume, fiindcă era poporul său. I-a preţuit în primul rând pe ţărani, pe care i-a apărat la 1907, prin cuvinte profunde, „de un patriotism mai luminat” (Tudor Vianu), destinate să reformeze viaţa publică. Umorul său a fost şi un mijloc de îndreptare a relelor, după principiul ridendo câştigat mores. Iar când acest umor a fost pur şi simplu numai un prilej de a face lumea să râdă, Caragiale şi-a îndeplinit menirea de mare creator, deoarece râsul este profund omenesc, el umanizează şi înfrumuseţează. Scriitorul nu a ironizat niciodată ţara, poporul în întregul său. Cel mai mare eveniment pe care l-ar fi putut trăi românii, echivalent cu o sărbătoare mai mare pentru poporul nostru decât ziua de 10 mai, ar fi urmat să fie – conform previziunilor lui Caragiale – unirea cea mare. Unirea urma să se înfăptuiască după un „uriaş război” – exact aşa cum s-a întâmplat –, în care trebuiau să se confrunte românii cu ungurii – exact cum s-a întâmplat –, ungurii urmând să fie iertaţi şi integraţi cu drepturi egale în România – exact cum s-a întâmplat. Prin urmare, Caragiale a fost mai mult decât un vizionar, a fost un patriot realist şi plin de bun simţ. Alţi contemporani, mult mai gălăgioşi, retorici şi prolifici în scris, deşi clamau unirea, nu credeau sincer în realizarea sa, se îndoiau de forţa românilor şi de menirea lor. Caragiale, cel blamat de unii, nu a semnat altminteri decât ca „publicist român” sau „patriot român”, demn şi dârz, preţuitor al valorilor naţionale profunde. Între acestea s-a aflat, fără îndoială, limba română, de a cărei corectitudine a avut mereu grijă, veştejindu-i pe condeierii grăbiţi, pe ziariştii improvizaţi, pe criticii de duzină. De multe ori, în exilul autoimpus sau în alte împrejurări, dezgustat de superficialitatea contemporanilor, de venalitatea şi făţărnicia politicienilor, de limitele intelectualilor, s-a refugiat într-o altă patrie – cum ar fi spus un alt clasic născut pe aceste locuri – anume în limba română. Caragiale a venerat această limbă şi i-a închinat adevărate imnuri de mărire. Fie şi numai pentru acest motiv, patriotismul său este în afară de orice îndoială. Iar umorul, ironia şi satira au fost metodele sale predilecte de biciuire a răului, dar nu spre adâncirea lui, ci din dorinţa sinceră de îndreptare. Copleşit uneori de neglijenţă, de nepăsare, de răutate şi de ingratitudine, scriitorul s-a lăsat mânat de patimă şi a rostit adevărate butade caustice, care, scoase din context şi preluate literal, i-au putut scandaliza pe unii. Profundul Caragiale rămâne însă nemuritor, aşezat mereu între clasici, făuritor deopotrivă al noii Românii culturale şi al celei politice. De aceea, nu ne rămâne decât să citim în continuare, stăruitor, opera lui Caragiale, să-i jucăm piesele, să-i cunoaştem schiţele şi nuvelele (inclusiv proza fantastică) sau publicistica, spre a-i descifra şi urma mesajul care trece dincolo de râs, conducând la iubirea acestui popor şi la grija sinceră faţă de soarta lui viitoare.

Ioan Aurel Pop, Președinte al Academiei Române
(articol apărut în revista „Atitudini vechi și noi”, an. 2, nr.2/ 2022 – Director Gelu Ionescu)

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*