IOAN VASIU: Ce înseamnă Radio Timișoara pentru jurnalistul Cosmin Jitariuc?
COSMIN JITARIUC: Radio Timişoara înseamnă locul din care visul meu a început să se transforme în realitate. Aveam 19 ani şi eram în anul I de facultate. La Jurnalism la UVT. Era 1993, nu existau telefoane mobile, internet, calculatoare… Am văzut un afiş, pe un stâlp în universitate. Emisiunea „Student Shock” căuta colaboratori. Acolo a început totul. M -am prezentat la un concurs în vechiul sediu al Radio Timişoara, pe strada Cluj, nici măcar nu ştiam unde e. Nu cunoşteam oraşul. Şi oamenii aceia, pe care nu îi cunoşteam, au zis că trebuie să rămân în echipă. Şi am rămas.
I.V.: De câți ani lucrezi în presă?
C.J.: Păi, din 1993 şi până acum… Îmi e şi frică să socotesc… aproape 30 de ani…
I.V.: De ce ai ales radioul și nu presa scrisă?
C.J. : Nu a fost neapărat radioul… de fapt, îmi doream să ajung în televiziune, dar în acel moment nu exista în Timişoara televiziune. Tot timpul am ştiut că pot să spun poveşti în imagini. Şi în 1994, când a apărut TVR Timişoara, am făcut pasul, fără nicio ezitare. Şi de atunci povestea s-a dezvoltat extraordinar. Am realizat reportaje, am fost corespondent de război, am prezentat ştiri şi emisiuni de dezbatere. Am colaborat cu toate canelele TVR. Am realizat emisiuni de călătorie. Şi am apreciat fiecare moment, fiecare job.
I.V.: Amintește câțiva dintre marii jurnaliști, alături de care ai avut ocazia să lucrezi în decursul anilor. De la care ai reușit să „furi” unele secrete ale acestei meserii?
C.J.: Toţi jurnaliştii din apropierea mea au fost un izvor de inspiraţie. Am avut norocul să îl cunosc pe Dan Negru şi să lucrez cu el la Radio Timişoara. Adrian Cireap şi Octavian Manciu au fost dintre cei care m-au ajutat să înţeleg cu ce se mănâncă jurnalismul de televiziune. De fapt, era foarte la început şi am învăţat multe împreună, cred. Dar pot să îl salut pe regretatul Nicolae Pârvu, care a avut primul încredere în mine şi mi-a dat un buletin de ştiri de radio pe mână…. şi gură. L-am citit cu cele mai mari emoţii din viaţa mea.
I.V.: Ai regretat la un moment dat faptul că ți-ai ales profesia de jurnalist?
C.J. Nu. Cred că e profesia care mi se potriveşte foarte bine. E meseria care îmi dă ocazia să cunosc oameni noi, interesanţi şi să gust puţin din tot felul de meserii, altele decât ale mele. Pentru mine, jurnalismul deschide lumea.
I.V.: Se mai poate spune astăzi că presa este a patra putere în stat?
C.J. : Mi-ar plăcea să răspund simplu, cu da sau nu. Presa este o putere, uneori chiar prea mare când e folosită în diverse scopuri politice, economice etc. Este nevoie de o presă independentă, care să „latre” la derapajele politicului, la interesele mediului economic. Presa trebuie să atragă atenţia, nu să rezolve problemele societăţii.
I.V.: Ca jurnalist, cum ai perceput prelungita pandemie care ne-a afectat pe toți, într-un fel sau altul?
C.J. : Ca jurnalist am lucrat în toată perioada de pandemie. Ne-a afectat pe toţi, am învăţat noi moduri de comunicare. Cel mai greu, cred eu, că a fost să deosebim adevărul de ceea ce se cheamă fake news şi nu sunt sigur că noi, oamenii din presă, am reuşit. Am fost luaţi de val, nu neapărat că am fi fost obligaţi să vorbim într-un fel sau altul despre pandemie.
I.V.: În afară de presă, ce alte pasiuni mai ai?
C.J. : Pasiunile mele sunt legate de mare, de navigaţie, de bărci cu vele. Ies pe mare de câţiva ani, pe bărci, cu familia, prietenii şi cu toţi cei care visează. Generaţia noastră, care a citit „Copiii căpitanului Grant”, „Toate pânzele sus” şi a vizionat aventurile lui Jean Yves Cousteau sunt oamenii cu care împart în ultimii ani vacanţele.
Interviu consemnat de Ioan Vasiu / UZPR