◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

La mormântul lui Mihai Eminescu

Onorată și îndurerată asistență,  participanți la comemorarea celui mai mare român,

Sunt  Nicolae Constantinescu, pensionar în vârstă de 84 de ani și am fost profesor de Anatomie Clinică și Tehnici Chirurgicale la Facultatea de Medicină din București.     Formația mea de chirurg mă obligă să atac lucrurile fără menajamente; când sunt cu un bolnav, vreau să-l vindec, aici la căpătâiul lui Eminescu vreau să-l repunem în drepturi la 131 de ani de la trecerea lui în veșnicie.

  În ultimii ani am fost unul dintre cei care au contribuit la emiterea unei concluzii medicale argumentate, prin care s-a anulat definitiv pecetea de nebunie sifilitică, care i se pusese în ultima parte a vieții și fusese însușită de posteritate. Dar de ce și când i se pusese infamul diagnostic. Efortul abil al detractorilor contemporani cu el și posteriori lui a fost de fapt realizarea unei rupturi în aprecierea operei eminesciene: poetul ar fi scris -chipurile- ca urmare a unei ”nebunii superioare, creatoare”, în timp ce ziaristul și-a scris textele sub imboldul vulgarității alcoolicului și al nebuniei sifiliticului. Aceste ghiulele infame legate la picioarele lui Eminescu au dus la etichetarea lui ca reacționar, paseist, antisemit, xenofob, naționalist-șovin, protolegionar, fascist, om politic execrabil și câte și mai câte epitete ticăloase. Grigore Ventura, Virgil Nemoianu, Ion Negoițescu, Eugen Negrici, Moses Rosen, Jean Ancel, Leon Volovici sunt numai câteva nume, care și-au ales drept obiectiv atacarea lui Eminescu în calitate de ziarist.

  La cei 84 de ani pe care i-am împlinit recent nu mai am nici un fel de reținere să pun în discuție probleme extrem de sensibile despre valorile țării noastre ascunse opiniei publice, întrucât consider că datoriile mele față de poporul din care fac parte, trebuiesc plătite în primul rând prin susținerea adevărului, oricât de incomod ar fi el pentru unii. Și fac această afirmație aici la mormântul lui Eminescu, fiindcă nu cred că există nici un fel de justificare pentru împărțirea arbitrară a Europei în țări îndreptățite să-și susțină drepturile și să lupte pentru promovarea adevărului istoriei țării lor- și țări mai puțin îndreptățite cum ar fi cazul României. De fapt pe mine nu mă interesează ce-mi mai rezervă viitorul, ci doar ce las după ce nu voi mai fi.

  Pentru mine trei sunt motivele care m-au făcut să-l așez pe Mihai Eminescu în Pantheonul Culturii Universale:

  -în primul rând uriașa sa forță de muncă, extraordinar de laborioasa activitate arătată la redactarea operei;

  -în al doilea rând diversitatea domeniilor pe care și le-a apropiat și în care a avut un cuvânt de spus, fiind atins de aripa harului de geniu în egală măsură în poezii, dar și în scrierile lui patriotice din ziarul Timpul;

  -în al treilea rând bogăția de sensuri a versului eminescian.

  Citindu-i și recitindu-i poeziile am același sentiment ca la citirea Bibliei : de fiecare dată avansez în tâlcuire, fiind convins că va trebui să revin.

În portretul pe care i l-am schițat eu îi mai regăsesc doar pe Leonardo da Vinci și pe Goethe.

  ”Citind caietele lui Eminescu” spunea Constantin Noica ”90% din poieții noștri ar demisiona din calitatea de poet, văzând câtă trudă este în laboratorul unui mare creator, iar orice om de cultură s-ar rușina de puținătatea mijloacelor pe care le-a pus în joc, în comparație cu fervoarea pentru cultură arătată de acest om fără cultură și fără specialitate”.

Marea mea durere privește însă trunchierea operei eminesciene, faptul că opera poetului a fost ruptă de opera publicistului, a ziaristului atât în timpul comunismului, cât și după 1990. De 131 de ani asistăm la o stare de război cu Eminescu; ideile sale social-politice sunt total ignorate, negându-li-se orice fel de valoare formativă sau literară.

  Dar ce i s-a reproșat sau ce încă i se reproșează lui Eminescu?

  Eminescu și-a asumat soarta țării acuzându-i deschis atât pe liberali, cât și pe conservatori pentru politica lor trădătoare de țară, de cedare a intereselor naționale în favoarea marelui capital din afară. Scria cu o forță devastatoare, era necruțător față de afacerile oneroase, față de demagogie, folosind de fiecare dată o documentație minuțioasă. Nu arunca vorbe în vânt, disprețuia logoreea. Era un spirit radical și prin aceasta extrem de incomod…….Reacția a fost pe măsură.  Este exterminat întâi ca publicist, apoi și fizic. Academia de Științe Medicale a stabilit în urmă cu câțiva ani că Eminescu a suferit de o psihoză maniaco-depresivă agravată de hidrargirism, termen prin care noi desemnăm intoxicația cronică cu mercur, care-i fusese administrat intempestiv pentru  un presupus lues.

  Astăzi la peste 130 de ani de la moarte putem să-l întrebăm pe Eminescu, prin gura lui Nichita Stănescu ”dacă mai doarme bine în patul inimilor noastre”, văzând numeroasele încercări de a-l rupe de ființa noastă națională.

  Citez:

   -încercarea de a taxa lirica lui drept tradiționalistă, încremenită, incapabilă să depășească bariera spre modernism. Nu intru în amănunte fiindcă mi-e scârbă;

   -încercarea de a-l compromite considerându-l diletant în filozofie și politică, neofit în opiniile sale extraliterare;

   -acuzele de antisemitism deși Mihai Ralea a insistat asupra laturii economice atacate de Eminescu, care nu a exprimat poziții antireligioase sau antirasiale față de evrei (celebra confuzie a punctelor de vedere).

  Și iată cum și de ce din România lui 2020 lipsește în continuare un Institut Eminescu de cercetare, documentare și fructificare a operei eminesciene pe modelul Institutelor Dante, Shakespeare, Goethe, Cervantes, Pușkin, Petöfi, din facultățile de filologie sau jurnalistică lipsește o catedră Eminescu unde să se învețe și să fie continuată opera lui.

                                      Iartă-ne Mihai Eminescu!

    Nicolae M. Constantinescu, cu mare durere în suflet   

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *