De vorbă cu unul dintre cei mai valoroși și mai longevivi artiști plastici
ai Aradului și ai țarii – Ioan Emil Kett-Groza
– Vă propun, pentru început, ,,să pictați’’ în cuvinte autoportretul esențializat al artistului Ion Emil Kett- Groza. Sunteți de acord ?
– Da, este prima întrebare esențială . Cum arăt și cum mă văd eu, cu ochiu-mi de șoim , care pătrunde uneori dincolo de scutul protector al oamenilor. Aș începe prin a spune că, în legătură cu ceea ce se vede, sunt un tip cu un fizic „firav”, 186 cm înălțime, 102 kg, cu o barbă albă de patriarh, care îmi ascunde cu abilitate ridurile marcante ale vârstei. Părul lung mi se odihnește pe umerii, care duc greul, deși în creștetul capului pletele mele cochetează cu o ușoară calviție. Ochii bat în verde și sunt capabili încă să înregistreze vizual totul în jur și să depoziteze selectiv senzații și imagini, pentru a fi stocate într-o cămăruță a creierului. Arborez mai mereu un zâmbet protector, capabil să ofere clemență. Dincolo de ceea ce se vede, aș putea adăuga că sunt posesor de creier și că am o intuiție care mă ajuta să văd dincolo de aparență.
– Propulsarea în lumea artistică a venit, pentru dumneavoastră, ca urmare a conștientizării interioare juvenile a acestei chemări sau a unei direcționări mai târzii dinafară?
– Am început să desenez din adolescență.Colegii de liceu mă considerau un bun desenator, dar pe mine mă preocupa sportul și eram aproape convins că voi urma o facultate de sport. Datorită unor sugestii din exterior, am decis să mă îndrept spre lumea artelor, iar admiterea la Facultatea de Arte Plastice din Timișoara mi-a arătat calea și mi-a limpezit destinul.
– Timp de aproape patruzeci de ani ați creat, ca pictor și grafician, după canoane ale doctrinei suprarealiste. De ce în manieră suprarealistă?
– De ce Suprarealismul ? Bună întrebare. Poate, datorită faptului că mi-a oferit o posibilitate de exprimare, care mi se potrivea, cu obiecte și locuri create de mine, o lume populată de mine, inspirate din realitatea înconjurătoare, dar atribuindu-le alte funcții, coduri noi. O lume conștient orientată, partener fiindu-i subconștientul, cu un sens profund necesar a fi decriptat. Suprarealismul mi-a oferit o libertate de exprimare, de care am avut nevoie și chiar un mod de viață complementar acestui tip de pictură.
– În jurul anului 2000 ați surprins pe toată lumea printr-o schimbare a concepției plastice, în manifestarea actului creator, supunând atenției publicului, confraților, criticilor de artă, lucrări de factură abstractă. Cum s-a întâmplat?
– Simplu. Am simțit nevoia să-mi acord și mai multă libertate la culoare și pensulație, neîncorsetându-mă în reprezentări ultraexacte, aproape fotografice, în desen . Am trecut pe o varianta de exprimare mai spontană, cu o pensulație mai largă, cu spații fluide, semne inedite, culoarea având, uneori, erupții vulcanice, dar cu efecte curative. Într-o respirație cromatică mai largă, adâncind sinceritatea actului de creație.
– Sunteți un artist cu un palmares excepțional, care de-a lungul anilor a hrănit nevoia de frumos a iubitorilor de gen, atât prin expoziții particulare, colective, dar și prin tabere de creație. Naționale și internaționale. Este impresionant că arta dumneavoastră a călătorit aproape pe tot mapamondul. Din Ungaria, Germania, Italia, Canada, Maroc, Japonia, până în America. În ce fel a fost receptat artistul Kett-Groza, vizitând spații culturale atât de diferite?
– Ecourile primite m-au încurajat. Am constatat plăcut că peste tot există oameni care se situează pe lungimea mea de undă. Nu foarte mulți, dar suficienți, ca să fiu satisfăcut. Fiecare ieșire în străinătate mi-a oferit ceva nou, receptarea operei mele artistice trecând prin filtre foarte diferite. Până la urmă, efectul contează, feedback-ul pe care îl primești. Când vezi că ceea ce vrei tu să exprimi este bine înțeles, acest aspect te motivează să continui.
– Funcționează, între notorietate, popularitate și valoare artistică, niște conexiuni de proximitate, de similitudine, de egalitate sau, pur și simplu, valoarea le determină pe primele două și le transformă în consecințe firești?
– Notorietatea, popularitatea, sună bine și, evident că vine, la pachet, de multe ori, cu multă sudoare. Cea pozitivă, evident, este sprijinită de valoare, pe care o obții printr-o muncă asiduă. Lumea îți primește oferta, ți-o judecă și apoi ți-o clasifică. Unde ajungi, cât de sus ești în top, depinde de valoarea a ceea ce oferi .
– Faceți parte din categoria artiștilor cunoscuți și valorizați în timpul vieții. Aveți acest noroc. A fost pentru pictorul Kett, arta sa – o sursă de câștig a existenței, ca în cazul omului obișnuit, care trăiește dintr-o profesie?
– N-aș putea spune că am trăit din artă, ci pentru a face artă. Nu sunt un artist bine vândut. Ce ofer eu este creație mai mult cerebrală, care nu se potrivește cu orice interior. Îmi mențin, însă, direcția, nu fac rabat pentru public. Banii necesari traiului i-am obținut din salariul de profesor și din diverse colaborări tangente cu pictura mea .
– Privind retrospectiv, când considerați că ați dat măsura maturității depline a talentului dumneavoastră, cu ce gen de pictură ați atins apogeul, excelența?
– Bineînțeles, cu perioada suprarealistă. A fost etapa, momentul, în care am simțit o libertate deplină în exprimare. În ceea ce privește apogeul, excelența, consider că nu le-am atins, pentru că artistul tinde spre o perfecțiune, care nu cred că există. Sunt în continuare un creator care perseverează, îmi țin ochii largi deschisi, visez perpetuu .
– Și artistul, ca orice om , poate alege să trăiască în țara în care s-a născut sau aiurea. Când valoarea și profesionalismul permit, poți să le manifești oriunde îți dorești, ca un homo universalis. Există persoane, care vor și pot asta, unii, care vor, dar nu pot, alții, care nici nu vor nici nu pot.Dumneavoastră ați ales să viețuim pe pământul care v-a rodit. Acest lucru este clar. Aș vrea, însă, să vă întreb, domnule Kett, domnia-voastră din ce categorie umană faceți parte?
– Părerea mea este că, pentru a trăi altundeva decât în spațiul geografic natal, ai nevoie de spirit de aventură, pe care, probabil, eu nu l-am avut. Mă acomodez destul de greu la schimbările de spațiu, cu toate că, oriunde în lume am călătorit, inițial m-am simțit bine. Însă, după cel mult două săptămâni, se cocea înlăuntrul meu o chemare, un îndemn, ceva ce mă trimitea acasă. Era ca un magnet, căruia nu-i puteam rezista. Așa că, pentru mine, e bine aici, fără ca asta să însemne că acest bine nu poate suferi îmbunătățiri.
– Aveți certitudinea că ați spus tot ce ați avut de spus, prin pictură sau adverbul „totul” nu funcționează pentru un creator autentic?
– A, nu ! Nu cred asta și nici nu cred că e posibil. Atâtea am de spus și de făcut, atâtea aș mai face și spune, încât nu cred să-mi ajungă o viață.
– Bătrânețea, implicit moartea, fac parte din „marea frică” a omului, cum ar spune Eugen Ionescu. Nu știm cu certitudine ce presupune și dacă se termină viața odată cu dispariția biologică. Artistul este, totuși, privilegiat. Dacă este genial, rămâne nemuritor prin arta sa. Chiar dacă nu e atins de geniu, creația îi supraviețuiește. Ce credeți despre moarte, maeste?
– Bătrânețea… cochetez cu ea, dar încă nu o iau în serios. Nu că vârsta mea nu m-ar obliga, dar felul meu de a fi nu-mi permite. Am niște neajunsuri fizice inerente vârstei. Obosesc mai repede, încep să uit, dar mai mult lucruri neesentiale. Merg în continuare cu același pas lent, pe care l-am avut dintotdeauna, deci nu este influențat de vârsta actuală. Nu mă grabesc să-mi ofer un toiag-glumesc. Vreau să spun că, încă, simt că trăiesc. Chiar neconsiderându-mă genial, sper ca arta mea sa reziste în timp. Cu toate că nu ai de unde să știi ce fel de oameni va modela viitorul și care va fi percepția lor asupra lucrărilor mele. Pe cât pot, încerc să fentez moartea, cu toate că este inevitabilă. Dar nu mă obsedează și nu mă grăbesc să o însoțesc. Ce-o fi dincolo, dacă acest dincolo există, voi vedea când va fi cazul.
– Cum vreți să-și amintească posteritatea de pictorul și graficianul Ioan Emil Kett – Groza?
– Cu plăcere să-și amintească. Și, poate, cu recunoștință . Și cu apreciere. Ca despre un om, care, prin harul său, a hrănit și a bucurat pe aceia care au avut nevoie .
-Vă mulțumim. Sunteți o bucurie. Chapeau bas!
Rodica Bibarț-Oros / UZPR