O victorie care nu a stat aproape niciun moment sub semnul îndoielii; chiar și în acest stadiu al revenirii ei, jocul Simonei a fost la înălțimea ocaziei unei finale WTA.
Ce revenire în circuit își face Simona Halep. La primul turneu pe care ea îl joacă după reluarea tenisului profesionist, ea reușește același rezultat ca și la ultimul turneu jucat, câștigând titlul la Praga, după o finală dominată de la cap la coadă cu Elise Mertens. A fost 6-2, 7-5 pentru Simona, care obține astfel al doilea titlu al anului (după Dubai) și al 21-lea al carierei.
Un campion e format dintr-o sumă de calități, abilități și aptitudini. Unele create și perfecționate pe parcursul carierei, altele înnăscute, dar dezvoltate cu timpul. Ieri am vorbit despre adaptabilitatea Simonei și ușurința cu care reușește să găsească răspunsuri, capabilă să schimbe din mers și să ajusteze într-un timp relativ scurt. Azi ne reamintim despre o altă trăsătură importantă a ei, specifică atâtor mari campioni: capacitatea de a nu uita.
E ceva ce vedem la marii sportivi, indiferent de sport. Ei sunt cei care nu lasă niciun eșec să-i zguduie iremediabil, vin cu lecțiile bine pregătite data viitoare și se asigură că fac orice e posibil pentru a lăsa în urmă înfrângerea suferită la un moment dat, în fața unui anumit adversar.
Uneori, această dorință se vede în priviri, alteori în modul în care sportivii încep un meci – agresivi, hotărâți și concentrați – și de cele mai multe ori în scorurile categorice cu care-și câștig meciurile, dorind să sublinieze că nu vor mai lăsa să se întâmple ce s-a întâmplat, la un moment dat, într-un anumit meci. În mai puțin cuvinte: niciunul nu uită să-și plătească polița.
De câțiva ani, Simona Halep a intrat în categoria asta – a campionilor care nu uită. Cu foarte puține excepții, ea nu a lăsat nicio înfrângere grea, dezamăgitoare sau frustrantă fără răspuns; cu cât a fost mai grea înfrângere, cu atât mai sonoră și categorică avea să fie victoria, atunci când ea s-a reîntâlnit cu cea care a cauzat respectivul eșec. Nu a iertat, s-a asigurat întotdeauna că răspunsul ei va fi pe măsura eșecului suferit cândva.
Așa se întâmplă și cu Elise Mertens, o jucătoare de top, cu un joc simplu, dar teribil de eficient, care reușește să execute exact ceea ce-și propune într-un meci. Mertens a învins-o pe Simona în finala turneului de la Doha în 2019, revenind de la set și break (3-6, 0-2), s-a strecurat în meci și a provocat una dintre cele mai ciudate înfrângeri suferite de Simona într-o finală WTA. Ciudat prin desfășurare, ciudat prin modul în care Simona a dominat vreme îndelungată finala și totuși a scăpat lucrurile de sub control, ciudat prin deznodământ.
E un moment pe care Simona nu l-a uitat și a dat de înțeles că nu va lăsa să se mai întâmple ce s-a întâmplat la Doha. Nu e întâmplător că Mertens nu a mai câștigat niciun set în fața Simonei în următoarele lor două întâlniri, după finala de la Doha.
De fiecare dată, Simona a venit la întâlnire pregătită, concentrată, agresivă și decisă să-și ia victoria. A făcut-o la Melbourne, anul acesta, când a câștigat mai clar decât o arată scorul de 6-4, 6-4, și a repetat reușita astăzi, în finala turneului de la Praga, într-un meci în care a avut răspunsuri la tot ce a încercat și improvizat Mertens.
Primul set a fost o demonstrație de forță și de precizie din partea Simonei, care, deși a pierdut primele două game-uri, în momentul în care a început să tureze motoarele a fost de neoprit. De la 0-2, Simona a câștigat următoarele șapte game-uri, în ceea ce a fost o combinație de joc agresiv, dar stabil și foarte bine adaptat suprafeței. Au fost o sumedenie de momente în care Simona s-a folosit de avantajul acestei suprafețe și și-a surprins adversara prin retururile lungi, care aterizau fix în picioarele belgiencei, ori prin loviturile de dreapta liftate, cu care și-a deschis deseori terenul.
Lui Mertens, care un joc destul de liniar și care se bazează mult pe contraatac și defensivă, nu i-a rămas la îndemână mai nicio opțiune. Simona i-a măcinat și rănit treptat fiecare departament al jocului său. I-a tăiat orice sursă care i-ar fi putut aduce belgiencei puncte prețioase – totul pe fondul unui joc pe alocuri încântător, cu lovituri care au avut mereu acea măsură potrivită; lovituri bine cântărite.
Întâi a fost defensiva, pe care Mertens se bazează atât de mult, unde Simona a fost impecabilă și a câștigat majoritatea raliurilor prelungite. Apoi au fost schimburile rever-rever (reverul fiind cea mai importantă armă a lui Elise), unde, de asemenea, Simona a avut o viteză superioară și a fost cu un pas înainte mereu. Și, probabil cel mai important aspect, au fost schimbările de direcție, capitol la care Mertens excelează și datorită căruia câștigă mult. Aici, Simona a făcut două lucruri foarte inteligente: (1) a încercat să potolească maniera remarcabilă în care Mertens schimbă direcția prin mingi profunde și grele și (2) a încercat să fie ea jucătoarea care schimbă prima direcția, uneori asumându-și foarte multe riscuri.
Din toate cele, Mertens a mai rămas cu variația, pe care a încercat să o pună în funcțiune în setul doi, set pe care l-a început mai bine, tocmai pentru că surprins cu câteva slice-uri, cu câteva mingi încărcate de top-spin, urmate apoi de câteva lovituri accelerate în lung de linie. Și o agresivitate sporită, cumva apărută din disperare și fără perspective din punct de vedere procentual, pentru că s-a trezit în postura de a nu mai avea nimic la îndemână cu care să o rănească pe Simona.
Tipul ăsta de tenis foarte agresiv și suficient de variat cât să încurce a ținut-o în viață pe Mertens; i-a permis să recupereze un break în setul doi, să egaleze și să preia conducerea în set într-un moment în care românca și-a pierdut o idee claritatea după ce a rupt racordajul și nu s-a acomodat ușor c cu cel nou, obligând-o pe Simona să servească la 4-5 pentru a rămâne în setul doi. O misiune grea, dar pe care Simona a rezolvat-o rapid, cu un game câștigat autoritar doar cu serviciul.
Aceste mici ferestre pe care belgianca și le-a creat, în încercarea de a intra în meci cumva, au ținut-o în viață o vreme. Dar n-au salvat-o. De la momentul egalării la 5, Simona a fost fabuloasă: un break rapid și un game fantastic de serviciu i-au adus Simonei victoria și trofeul. A fost, de fapt, doar o chestiune de timp până când Simona a înțeles ce să facă cu tenisul propus de Mertens. Intensitatea și concentrarea numărului doi mondial au fost prea mult pentru ceea ce a adus Mertens în această finală.
Belgianca a trăit și ea ce au trăit și alte jucătoare: senzația că n-a jucat rău, dar că a dat peste o Simona care a făcut totul mult mai bine, vreme îndelungată și la aceeași intensitate. Și, foarte important, Mertens a întâlnit o Simona care nu uită.