default-logo

In memoriam Ștefan Lăpușan. „Topalu în eternitatea Dobrogei”

 Pe data de 11 septembrie 2022, Ştefan Lăpuşan a plecat într-o lume mai bună. Cel care a absolvit Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca a fost publicist şi diplomat, membru al unor asociaţii şi organizaţii profesionale: Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, Liga navală română, filiala Constanţa, Asociaţia ,,Cultul eroilor”, membru fondator al: Asociaţiei culturale ,,Avram Iancu”, filiala Constanţa, Fundaţiei culturale ,,Lucian Grigorescu”, Bibliotecii ,,Graiul Dobrogei”de la Boian-Cernăuţi. Ştefan Lăpuşan este coautor al mai multor cărţi. Împreună cu soţia sa, Aurelia Lăpuşan, a scris volumele: Cernavoda, Medgidia – Carasu, Constanţa, memoria oraşului, Drumuri în istorie, Techirghiol pentru Europa, Drumul Pâinii în istoria Dobrogei, Navigaţia sub control. Din istoricul căpităniilor româneşti, Mangalia în paginile vremii, Techirghiol, repere istorice. Ştefan Lăpuşan, Aurelia Lăpuşan, Gheorghe Stănescu sunt autorii cărţilor Constanţa. File de album; Mamaia 1906-2006, iar Aurelia Lăpuşan, Vartan Arachelian şi Ştefan Lăpuşan au scris Istoria unui ziar. Cuget liber. Monografia Pompiliu Pârvescu, etnograful din Cartal este editată de Aurelia Lăpuşan, Cristian Obrejan şi Ştefan Coman.

Mă voi referi la cea mai recentă publicaţie a lui Ştefan Lăpuşan, monografie realizată în colaborare cu Aurelia Lăpuşan, Topalu în eternitatea Dobrogei (Constanţa, Editura Next Book, 2021), volum editat de către Centrul Cultural Județean Constanța ,,Teodor Burada”. În cuvântul de întâmpinare, Doina Voivozeanu menţionează că au fost câteva proiecte care au avut în prim-plan localitatea dunăreană Topalu, proiecte care i-au dus pe cercetători pe urmele marelui etnolog şi folclorist Teodor Burada. Istoria satului porneşte din antichitate, Topalu mai păstrează o impresionantă istorie orală, colinde, doine, balade, purtate în timp aidoma celor culese de Teodor Burada. Cel care scrisese O călătorie în Dobrogea a creat modelul monografic românesc în cercetarea folclorului, a folosit metode descriptive de cercetare pentru a valorifica fondul popular original. Aflăm că Topalu a fost atestat încă din anul 1507, de aceea a fost nevoie de o cercetare interdisciplinară: istorică, antropologică, etnografică şi sociologică pentru a descoperi bogăţia acestui sat străvechi. Câţiva studenţi de la Jurnalism din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii ,,Ovidius”din Constanţa s-au lăsat antrenaţi la Topalu în această amplă activitate alături de specialiştii Centrului, înregistrând poveştile oamenilor, identificând tradiţii, obiceiuri, file de folclor autentic păstrat de-a lungul timpului. Echipa a descoperit o lume românească arhaică, iar reportajele au fost publicate în paginile revistei Datina.

Cei doi autori, Aurelia Lăpuşan şi Ştefan Lăpuşan, precizează că localitatea Topalu este binecuvântată de Dumnezeu datorită cetăţii antice Capidava, recifului de corali din rezervaţia naturală, muzeului unic de artă plastică şi impresionantei istorii orale a oamenilor liberi care au venit  pe malul Dunării în căutarea terenurilor mănoase venind în transhumantă din munţii Braşovului şi ai Făgăraşului, dar şi dinspre sudul Moldovei şi Basarabia. Localitatea este binecunoscută, fiind vizitată de multe personalităţi. În eseul Mitologii personale şi geografii interioare: eu şi Topalu, Victoriţa Tudor care şi-a petrecut copilăria în acest sat prezintă o poetică a toposului dobrogean. ,,Ce măsoară timpul în Topalu?”se întreabă ea, răspunzând: ,,Aş spune Dunărea, în primul rând. O Dunăre frumos curgătoare ce ordonează spaţiul şi viaţa oamenilor şi-i hrăneşte cu sens. Pe mine mă hrănea cu apusuri leneşe, cu un soare enorm ce se stingea treptat în apa ei, cu imagini cu coloratură suprarealistă, cu apa ce curgea în ritmul copilăriei ce îmbătrâneşte.”[1] Căutându-şi mitologia personală, îşi aminteşte de şcoală şi de bunică de unde afla tainele cunoaşterii. Bunica îi spunea poveşti la gura sobei, inventând basme despre umbre. Biserica este un alt spaţiu al memoriei, eseista evocă Itaca unde regăseşte geografiile interioare care o fascinează. Simona Tila este o altă nostalgică, precizând că revine oricând cu drag la Topalu.

Volumul este structurat în cincisprezece capitole. În primul capitol, se evocă Dunărea ca ,,regat al oamenilor”, rezervaţia de corali de la Topalu, Capidava, castrul construit de împăratul Traian, şi tumulul de la Topalu. Dunărea era divinizată, fiind considerată o personalitate sacră care a născut multe legende. Apa Dunării avea darul de a spăla de păcate şi de a purta noroc. Ca apa Gangelui sau a Nilului, apa de Dunăre se ţinea în vase din aur, în tezaur, la mai toate curţile regale din Orient, amintea Jean Bart, în Cartea Dunării, citat de autorii studiului. Sofocle, marele tragedian grec, relata către anul 495 a.Chr. că ,,apa Istrului e espiratoare”, adică curăţătoare de păcate. Nicolae Branga afirma că dacii, înainte de a pleca în război, se împărtăşeau cu apă din Dunăre şi astfel făceau jurământ să nu se întoarcă acasă până nu vor fi biruit pe duşman.[2] Cel mai teribil blestem transmis prin timpuri în folclorul popoarelor riverane Dunării era ,,Bată-te Dunărea”. În urmă cu aproape două milenii şi jumătate, Herodot confirmă că ţărmurile fluviului erau locuite, aşezările fiind binecunoscute. Enea Silvius Piccolomini, alias Papa Pius al II-lea, în 1458, îi dedică un poem, ,,Imn Dunării”, omagiindu-i apele în cursul lor spre mare, ,,oglindă a istoriei popoarelor pe care le cuprinde, şi-i împarte pe locuitori, vărsându-şi strălucirile în inima Mării Negre prin cupa deltei”. Sunt mai multe semnificaţii ale cuvântului Topalu. Se crede că Topala provine din cuvântul  turcesc ,,topal”- rănit; (regionalismul topală s-ar traduce prin mâncare cu carne). O altă interpretare ar fi aceea că „topal” înseamnă schilod-infirm. O legendă spune că într-o noapte de Crăciun, locuitorii satului au fost tâlhăriţi şi aspru bătuţi de o ceată de turci. Beiul de la Hârşova, aflând de cele întâmplate, a trimis în sat un turc pe nume Topal, care era şchiop. Acesta avea rolul de a-i apăra pe locuitori de duşmani. Venind în sat, s-a gospodărit şi el cu alţi trei turci şi pentru că era un om bun la inimă, oamenii i-au zis satului lor Topalu. Pr. prof. Emilian Corniţescu identifică în toponimul Topalu mai multe elemente ebraice care, în traducere, ar însemna ,,locul lui Dumnezeu”.

În capitolul II sunt descrise civilizaţiile suprapuse ale Dobrogei. Pornind de la greci, sunt prezentate toate popoarele care s-au aşezat în aceste ţinuturi dunărene. Aflăm apoi despre carantinele de la Dunăre, când, în 1812, au fost izolaţi cei bolnavi de ciumă. Capitolul IV este dedicat organizării Dobrogei sub stăpânire otomană. Biserica a avut un rol esenţial în răspândirea cărţii româneşti în Dobrogea. Preoţii şi învăţătorii erau preţuiţi, lor li se aducea mâncare în fiece zi de săteni. În 1864, fusese decretată în Ţara Românească legea privind obligativitatea şcolară, lege care nu era condiţionată de normele religioase ca în alte ţări. Este urmărită istoria satului Topalu, la început de veac românesc         precum şi Topalu prezent în studiul lui Hasdeu. În 1884, când Bogdan Petriceicu Hasdeu se angaja în faţa Academiei Române să elaboreze un mare dicţionar ce urma a fi subvenţionat printr-un premiu anual chiar de regele Carol I, academicianul a trimis chestionarul conţinând 206 întrebări şi locuitorilor români din Dobrogea. La „Chestionarul Hasdeu” au răspund doar 18 învăţători, iar din Topalu a semnat chestionarul învăţătorul C. Mihăilescu. Dobrogea în 1884 era dominată de sărăcie, de urmările războiului, totuşi oamenii se întorceau la vetre, iar musulmanii se deplasau în ambele sensuri. Aflăm că autorităţile era puţine şi lipsite de autoritate, de aceea învăţătorii şi preoţii ţineau legea, nescrisă, sau cea de curând dată, Legea Administraţiei Dobrogei de la 1880. Uneori şi primarii erau analfabeţi. În satele cufundate în noroaie şi întuneric, numai învăţătorul şi preotul erau ştiutori de carte. ,,Mulţi luau viaţa de la capăt, venind dinspre Basarabia pierdută şi revanşându-se parcă, instinctiv simţind că dând acele răspunsuri intră în dialog cu o mai mare lumină de la Bucureşti. Şi nu ştiu dacă problema limbii îi mâna, în primul rând, şi dacă nu aceea a conştiinţei că sunt nişte luminiţe ce nu se sting, şi că înseşi paginile pe care le scriau atunci vor nemuri satul în care trăiesc, oameni între care trăiesc şi muncesc, pe care îi vor întâlni mâine dimineaţă. Unii dintre ei se vor fi gândit şi la faptul că pierduţi în adevăratul sens al cuvântului, în lumea fără şosele a satelor îndepărtate, prin care veneau, totuşi, câteodată, Remus Opreanu, prefectul de Constanţa, Ioan Bănescu, Inspectorul Şcolar peste amândouă judeţele, şi doctorul Drăgescu, paznicul sănătăţii oamenilor, neuitarea îi va atinge şi pe ei, când numele lor vor rămâne în mod sigur pe aceste hârtii, trimise cu sfinţenie la Bucureşti, la „Domnul Hasdeu”.[3] Învăţătorul C. Mihăilescu, autorul chestionarului din Topalu, scrie despre cuvintele şi obiceiurile satului dobrogean. La întrebarea 131, afirmă că erau felurite jocuri: ,,hora, danţu, lesa, popândeţu, dura, slanicu, brâu, bătuta, ţigăneasca, jigăluie, maramile”, iar instrumentele erau: cimpoiul, cobza, viorile, fluierul, buciumul. La întrebarea 142, se referă la credinţa în vârcolaci ,,fiinţe ca somnu (peşce) cu cap, se pune pe soare sau lună, îl cuprinde şi îl mănâncă, apoi începe a curge şiroe de lacrimi de sânge, din lună sau soare.” Apoi, prezintă deochiul: ,,când să uită cineva cu ochi răi şi mai cu seamă acei oameni care sunt întorşi de la ţâţă”. Sătenii din Topalu credeau în ursitori şi iele: ,,Ursitele sunt nisce femei care la al treilia dzi când se nasce copilul vine şi-l ursasce: de bine sau de rău. Elele sunt femei care stau mai mult pe la răspântii şi dacă calcă om sau animal pe urma lor sau le întâlnesce rămâne beteg şi mai că nu se vindecă – ele fac numai rău. Joimariţile sunt nisce femei şi se fac bivol, negură, câne şi vine pe la clăci sara, rodorogesce şi întoarce lucrurele de prin rod, intră chier în casă şi aprinde caerele femeilor.”[4] Drăgaicele au fost două fete care s-au întâlnit la răspântie şi s-au luat la luptă cu cuţitele şi s-au tăiat amândouă şi s-au îngropat şi ziua aceea s-a numit Drăgaica. La întrebarea 148: „Ce povesteşte poporul despre Drăgaica?”, răspunsul este foarte clar. Legenda spune că vara, la 24 iunie, se obişnuia să se joace „Drăgaica”, atunci mai multe fete se îmbrăcau în costume turceşti, femeieşti şi bărbăteşti, se înarmau cu săbii, le cântau fluierarii şi plecau prin sat, chiar şi în alte sate, jucând. Ele erau „drăgăicile”. Apoi se întâlneau cu alte drăgăici din alt sat şi se luau la bătaie. În satul Topal, în 1874, fetele din sat s-au formau în două tabere şi s-au bătut groaznic. Alte superstiţii erau cele referitoare la Paparuda, când ,,femeile şi fetele să împodobesc cu flori, crăngi şi să udă toţi ca să dia Dzeu ploie.” Despre Zburător să credea că se lipeşte de om şi ,,este din dragoste”, despre zmei se credea că se fac din şerpii care se strâng şi ,,se freacă până ce fac clăbuc şi un clăbuc se face petra scumpă şi cine o apucă, o înghite se face zmeu, apoi să ridică sus, şi să face noor şi unde cade se face buceheţi.” Duminica şi vinerea erau considerate minunate, sorele şi luna erau sfinţi, iar când cad stelele, piere un suflet. Seceta este provocată de vrăjitoarele care leagă ploile ,,babele vrăjitoare umblă în ajunul Sf. Gheorghe cu pelia golă, cu strecuratoria, cu părul displetitu, cu peptinele în mână cutreierând ţărâna şi adună roua şi mana după bucate şi Rugăciunele preoţilor deslegă ploia.”

O altă întrebare era referitoare la costumul popular care se caracterizează prin contrastul dintre albul cămăşii şi culorile vii ale catrinţei. Cămaşa este albă şi are cusături discrete la umăr, la capătul mânecilor largi pe piept. Catrinţele sunt alese cu motive mari, geometrice. Nota specifică a costumului bărbătesc este dată de prezenţa ilicului împodobit cu găitane. Portul dobrogean prezintă toate aspectele esenţiale ale costumului românesc de pe întreg teritoriul ţării, prin materia primă folosită, croială, ornamentaţie şi cromatică. Iată câteva exemple din răspunsul la întrebarea 118 din „Chestionar”: „numirele hainelor: cheba, căciulă, cămeşa, minten, dabun, pârpaţi, şalvari, pantaloni, hileri, cisme, cimber, rochie, şortu, pantohi, stricatore, pestelca etc.” Oamenii aveau obiceiuri, credinţe şi superstiţii legate de ursite, locuri tămăduitoare, legarea ploii, iarba fiarelor, ieşirea cu plin”, dar nu sunt oferite prea multe detalii. Se aminteşte despre un izvor tămăduitor, aproape de localitatea dobrogeană Băltăgeşti. ,,Cu toate că există o diversitate de obiceiuri şi credinţe menţionate, răspunsurile consemnate de învăţător nu detaliază suficient pentru a formula concluzii legate de întregul specific folcloric al zonei”,[5] menţionează autorii cărţii. Aflăm că lada de zestre era bogată. Ştergarele se ţeseau în război, ţesătura rezultată fiind după grosime destinată unor practici casnice sau pentru podoabă. Ştergarele erau de mai multe feluri: de mâini sau minişterguri, ştergare de faţă sau obraze, şervetele de şters blidele, merindarul cu care se acoperea mâncarea, ştergarul de aşternut pe iarbă, la câmp, pe care se punea pâinea şi celelalte de-ale gurii şi de-ale udăturii, ştergarul de după scăldat etc. Mai erau ştergarele de podoabă decorând interiorul camerelor, puse la icoană şi oglindă, cele de port şi cele de ceremonial, la nuntă şi la înmormântare. Ştergarele de podoabă sunt mari, din borangic, cu decoraţii din ţesătură aleasă. În satele dunărene, la Seimeni, Dunăreni, Gîrliciu, Topalu, Rasova sau Dăieni, ele sunt aşezate pe perete, în dreptul ferestrelor, împodobesc spaţiul deasupra patului, încadrează tablourile de familie. Numite şi marame, cele de podoabă se poartă la petreceri, la horă şi datorită importanţei lor un dans specific dobrogean se numeşte Marămile. Acestea erau remarcate şi de Teodor Burada care scria în 1879, despre hobor, o pânză ce se numeşte sovon (hobot), iar flăcăii poartă la nunţi un copac împodobit cu flori, cu hârtie poleită şi cu o maramă.

 Pe lângă elementele de etnografie şi folclor, studiul urmăreşte o mare complexitate de informaţii legate de Topalu. Puţini ştim că podul de la Cernavodă a fost construit cu piatră de Topalu. La 1 decembrie 1887, Ministerul Lucrărilor Publice îl însărcinează pe Anghel Saligny să elaboreze proiectele liniei Feteşti-Constanţa, o decizie surprinzătoare pentru inginerul care avea doar 33 de ani. După cinci ani de muncă grea, inginerul de origine franceză construia cel mai lung pod din Europa de la acea vreme. La inaugurarea podului, în 14 septembrie 1895, au participat 400 de personalităţi din ţară şi din străinătate, fiind al treilea pod ca mărime din lume. La Hârşova, în 1904, a avut loc şi o vizită regală, apoi ministrul Spiru Haret a vizitat şcoala din Topalu. În capitolele VII-IX, se descrie odiseea satului în cele două războaie mondiale, când au fost distruse sate întregi printre care şi Topalu, populaţia îndurând mari suferinţe. Următoarele secţiuni ale volumului se referă la refacerea Dobrogei, la venirea unui nou val de colonişti. În capitolul X, este sintetizată evoluţia satului în anii socialismului.

În capitolele ulterioare este prezentată viaţa culturală a Topalului. Muzeul „Dinu şi Sevasta Vintilă” este un reper cultural naţional. La 28 august 1960, când se inaugura muzeul, erau 228 de lucrări. Colecţionarul Vintilă a oferit satului şi statului o avere nepreţuită. Fiind întrebat de ce a ales comuna Topalu, dr. George Vintilă explica într-un articol din presa locală în anul 1972: ,,…Am ales Topalu din raţiuni sentimentale, pentru că el reprezintă obârşia neamului meu. Stră-străbunicii mei s-au născut la Topalu, ei fiind continuatori ai locuitorilor stabiliţi aici în cine ştie ce veac îndepărtat. Satul a fost, de când se ştie, românesc. Părinţii mei, Dinu şi Sevasta Vintilă, s-au numărat printre animatorii culturali ai comunei… Donând colecţia mea Topalului, am dorit să continui şi să întregesc opera lor de ridicare a comunei, să contribui şi eu la consolidarea unei tradiţii culturale aici, pe acest meleag dobrogean. Muzeul de artă (cu sediul în casa care a aparţinut părinţilor mei, al căror nume muzeul îl şi poartă), a polarizat interesul unui număr mare de turişti români şi străini, dornici să-şi bucure ochii şi sufletul cu frumuseţile picturii unor mari artişti români.”[6] Muzeul are 12 pânze semnate de Pallady, 13 de Petraşcu, 18 de N. Tonitza, 10 de N. Dărăscu, 8 de C. Ressu ş.a. Criticul de artă Florica Cruceru este autoarea unei consistente monografii dedicate acestui obiectiv, unic în peisajul rural  românesc, apărute în  2007, la Editura Ex Ponto. Directoarea instituţiei muzeale constănţene, coordonatoare a Muzeului din Topalu, Florica Cruceru, a avut o constantă corespondenţă cu medicul Vintilă, 1-a ajuta şi consiliat în toate marile sale decizii. Printre exponatele Muzeului de Artă „Dinu şi Sevasta Vintilă” din localitatea Topalu sunt: Nicolae Grigorescu – Ciobănaş, Flori de nalbă; Mircea Demetrescu – Cap de fetiţă; Ştefan Luchian – Femeie cu copil la marginea oraşului; Octav Băncilă – Ţăran transilvănean, Peticarul, Flori, Cap de evreu; Theodor Pallady – Nud cu lalele, Natură moartă cu narghilea; Gheorghe Petraşcu – Pe malul mării, Peisaj cu case; Nicolae Tonitza – Câmpul cu maci, Fetiţa acrobatului; Francisc Şirato – Spoitori, Lalele; Ştefan Dimitrescu – Bunelul şi nepoata, Fetiţă la pupitru; Camil Ressu – Casă, Ţărancă cu copil; Lucian Grigorescu – Natură moartă; Aurel Băeşu – Cap de ţărancă; Alexandru Ciucurencu – Femeie în gri; Corneliu Baba – Nud; Theodor Aman – Peisaj de ţară; Iosif Iser – Joc de copii; Camil Ressu – Gheorghe din Vlaici ş.a. Astfel, s-a născut cel mai mare muzeu rural din România. La Topalu au loc tabere de creaţie şi alte evenimente culturale. Satul are un ansamblu de dansuri populare „Mugurelul”, Topalul este membru în asociaţia „Comunităţile locale riverane Dunării”. În capitolul XIII sunt prezentate evenimentele din cadrul Festivalului de Muzică Populară „Dan Moisescu”. Autorii monografiei sintetizează activitatea marelui folclorist şi muzicolog, apoi enumeră rezultatele tuturor ediţiilor acestui festival.

Ultimele două părţi sunt dedicate personalităţilor născute în Topalu şi amintirilor topolenilor. Eleonora Amza nu uită anii frumoşi ai copilăriei petrecute pe malul Dunării. ,,Exact ca în povestea lui Creangă, mama venea cu băţul după noi, ne lua hainele şi aveau acolo patru aguzi şi venea cu băţul să ne bată, iar noi ne urcam acolo, stam până îi treceau nervii lu mama şi ne chema să mâncăm, plecam în pielea goală toţi. Amintiri frumoase… Noi ne jucam mai mult în vii şi acolo erau toţi copiii, ne strângeam şi jucam tot felul de jocuri: ascunsea, şotron, zis şi rai. Mama ne dădea să lucrăm lâna, iar noi o scărmănăm prin toată via. Având multe oi, tata făcea export cu lână în Grecia şi Spania. Veneau străinii la noi în sat, în salonul mare se făcea caşcaval. Veneau acolo mai multe familii şi tata le dădea lapte, pentru că ei vroiau să îşi facă singuri caşcavalul. A fost căşerie până a venit comunismul, după aceea tata a fost arestat că era moşier. Topalu şi casa părintească pentru mine sunt viaţa mea.”[7] Emilia Bălănică îşi aminteşte de bucuria Crăciunului, când mergeau la colindat ca să vestească Naşterea Domnului. ,,Înainte cu o dimineaţă erau colindeţele mici, copiii colindau pentru nuci. Cu Steaua mergeau doar băieţii şi cântau Steaua când se termina slujba la Biserică. Acum se păstrează mai puţin. Veneau 3-4 echipe de colindători, acum rar dacă mai vezi o echipă, două. Îi serveam cu ţuică şi vin, dar plata lor era în bani. Şi eu am participat cu soţul şi cu doi vecini, care au plecat de aici din sat. Mergeam şi colindam. întâi la preot mergeam. Preotul ne primea şi ne cinstea. După aceea plecam şi la părinţii noştri, fie de la el or fie de la ai mei, şi petreceam toată noaptea până la ziuă. Dar petreceri de se ţin minte şi acum. Era viaţă frumoasă”. Ioana Lazu dă mărturie despre copilărie şi nuntă. ,,Un grup de tineri, cavalerul de verigă şi cu un lăutar, se duc la Dunăre şi iau o găleată cu apă şi o aruncă în trei direcţii, apoi o găleată cu apă o pune lângă brad pe roată. Întâi are loc bărbieritul ginericii, apoi îi ia pe naşi şi vin la mireasa care e gătită şi emoţionată. Bradul era decorat cu flori şi noi jucam hora bradului, iar muzicanţii cântau. Apoi, naşii luau găleata de lângă brad, de pe roată, şi ne udau pe picioare. Pe urmă, se merge la biserică, iar apoi la cămin, unde se face nunta. Luni sau marţi se face plăcinta. Acest obicei nu se întâlneşte peste tot, decât aici, în Topalu.”[8] Gheorghe Manea mărturiseşte că face parte din a treia generaţie de la Topalu. El precizează că pescuitul este principala activitate a tuturor topolenilor încă de la începuturile acestui sat. Apa Dunării le ,,bate la uşă” şi aceştia ştiu cum să profite din plin de pe urma ei. Pe lângă peşte, Dunărea le oferă şi lemne pentru foc sau pietre pentru temelia caselor, care este destul de înaltă, având aproximativ un metru, pentru a-i feri de furia apei atunci când debitul acesteia creşte, în special, primăvara şi toamna. Când era cavaler, mergea la hore, la Dunăre, unde dansa hore, vals, tango şi sârbe. La horă şi-a cunoscut viitoarea soţie. El povesteşte despre nunta care ţinea trei zile, despre bradul care se scotea duminica afară. ,,Duminică dimineaţa mergeam la Dunăre să luam apă. Cânta muzica până la Dunăre. Încărcăm găleata cu apă şi mergeam înapoi. Topalu înseamnă satul meu natal. Nu am plecat pentru că nu am vrut.”[9] Elena Cristinică precizează că atunci se făceau casele la Topalu: cu prispă, cu temelie înaltă din piatră, case să intre soarele şi să nu ajungă apa. Localnica oferă detalii etnografice ,,La noi se făcea horă înainte. Jucam sârba, fedeleşu. Cum se juca? Doi câte doi, aşa jucam, ne apucam de subţioară aşa şi ne învârteam aşa. Aveam un armonist să ne cânte. În fiecare duminică mă duceam la horă. Balul se făcea sâmbătă seara, când mergeau şi părinţii cu noi. Dacă nu mergea mămica, venea tăticu după noi, am avut un tată sever, aşa şi la horă, dacă ne duceam trebuia, când aprindea lampa, să fii acasă, aşa era atunci. Zestrea de mireasă se compunea din plapumă, perne, cearceafuri, preşuri pă jos, că atuncea se făceau preşuri, coverturi, prosoape. Iarna mergeam la şezătoare, adică ne duceam la lucru seara, deci ne duceam dacă aveam de tors, mai multe femei la un loc, ne chema acolo, ne duceam şi făceam clacă. Povesteam, bârfeam. Din primăvară până toamna ne duceam la câmp, că aveam opt hectare. Munceam toţi până strângeam de pe câmp ultimul fir de recoltă. Toţi vecinii sunt buni aci, nu ne-am certat, că nu am avut pentru ce să ne certăm”. Gheorghe Mitu recunoaşte că, deşi munceau din greu, duminica mergeau la horă, unde dansau pe rupte geamparaua, ,,intrai în mijloc şi luai fata care era mai frumoasă, o învârteai puţin, după luai pe alta”.

 Maria Manea reiterează importanţa nunţii care începea cu împodobirea bradului şi coacerea cozonacului. ,,Venea tineretu şi fete şi băieţi, şi împodobeau bradu cu hârtie creponată, făcea boboci şi îi prindea în brad. Se petrecea apoi cu vin, cu cozonac.” Ea aminteşte că era superstiţia de a nu lăsa scutecele noaptea afară: ,,Ţineam cont să nu rămâie rufele ei pe sârmă după asfinţitu soarelui că se spunea că nu mai doarme copilu dacă le uiţi afară. Cât am fost lăuză nu am ieşit patruzeci de zile nici să pun rufele pe sârmă.” Maria Manea aduce argumente despre alte credinţe populare. Când i s-a îmbolnăvit copilul, l-a dus la o babă din Stupina, baba Grozoaica: ,,Şi l-a tras bine, l-a scrijelat cu lama pe spate. Şi mie îmi era frică să nu mi-l omoare pentru că baba asta avea 105 ani şi nu mai vedea bine. Dar bătrâna ştia tot că de atâţia ani făcea treaba asta. Şi mi l-a făcut bine pe băiat că m-am întors cu el acasă şi a dormit toată noapte foarte bine şi de atunci nici nu a mai avut junghi… Înainte erau şi aici în Topalu bătrâne care zicea descântece: de deochi, de bube dulci. De exemplu, la copii li se încărca barba de bube de la pepene roşu sau de la ce mânca şi îi ducea părinţii la babe de-astea, îi descânta şi se făcea bine. Eu băiatu l-am avut foarte plăpând. Cum îl vedea cineva, gata, se deochia. Şi-atunci fugeam cu el la o bătrână, îl descânta, îi punea un şnur alb cu roşu la gât, şnur pe care-1 descânta ea şi pe urmă i-1 punea la gât. Da la lună trebuia să-1 schimb, să-i fac altu că dacă nu, ăsta nu mai ţinea şi se deochia iar. Şi-avea efect că nu se mai deochia băiatu. Naşa mea ştie descântec de deochi şi are şi leac”.[10]

Ion Săftica şi Fănuţă Nicoară spun că din seria colindelor de iarnă, cel mai iubit era Colindul de fată. ,,Fiecare fecior îşi alegea câte o fată pe care dorea să o colinde împreună cu ceata lui, în seara de Ajunul Crăciunului. Se spunea că mergem ,,la colaci”. În Ajunul Crăciunului mergeam să colindăm fetele (câte una pentru fiecare fecior), apoi mergeam acasă. Fetele pregăteau un colac frumos împletit din cocă de pâine sau de cozonac şi ceata de feciori revenea în a doua zi de Crăciun să îşi primească fiecare colacul de la fata colindată. Pregătirile speciale pentru acest lucru se făceau cu grijă. Băieţii îşi împodobeau pălăriile cu panglici călcate şi apretate şi o faţă de masă albă, de obicei, ale cărei colţuri erau legate astfel încât să formeze o traistă, în care se puneau colacii sau, după caz, chiar cârnaţi şi carne. Când fata înmâna colacul feciorului, aceasta spunea Tatăl Nostru. Apoi, în aceeaşi zi, fete şi feciori, se adunau cu toţii şi se ospătau din merindele strânse în faţa de masă. Seara, tot în a doua zi a Crăciunului, se organiza jos, la malul Dunării, Balul colindătorilor, unde se organiza majoritatea petrecerilor, nunţilor şi altor serbări ale comunităţii”.[11] George Tudor nu poate accepta ca sătenii să vândă pământul, de aceea afirmă: ,,Când aud că vinde cineva pământul, îmi dau lacrimile. Să vinzi pământul de sub picioare? Dă-l la un copil, dă-l de pomană, dar nu-l vinde la străini. Topalu pentru mine? Nu pot să trăiesc mai multe zile fără a fi acasă.” Chiru Rodica povesteşte despre horă, colinde, dar şi despre alte datini. ,,De Paşte, umblam cu Lăzărelul, făceam o creangă de pom, astupată cu un prosop, iar în capăt legam busuioc şi mergeam din casă în casă după ouă, pe care le strângea cel mai mare dintre noi într-o găleată. Mergeam cu o batistă în mână şi jucam în faţa gazdelor şi recitam: Ineluş cu piatră  verde,/ Ţineţi-mi-l, Doamne, că l-oi pierde/ Şi l-am mai pierdut odată/ Şi l-am căutat vara toată. De Caloian, se strângeau doar femeile, una juca rolul preotului, una ţinea loc de dascăl, iar restul erau bocitoare. Păpuşa se făcea din pământ, o împodobeam cu coji de ouă vopsite şi mergeam la Dunăre să îi dăm drumul să i curgă. Pe drum, cântam: Caloiţă-iţă,/ Pui de coconiţă (Atât îmi amintesc.) Apoi, ne întorceam acasă şi ne ospătam.”[12] Ea mai zice că erau opinicarii satului, croitori şi fierari, meseriile fiind bine cunoscute şi apreciate.

Ioana Anton mărturiseşte că Topalu este un loc legendar şi că de-a lungul istoriei locuitorii săi s-au apărat şi au luptat cu bărbăţie deoarece Dunărea, regele fluviilor Europei, aducea cu ea apa Oltului cu vitejia legiunilor lui Traian, Argeşul cu credinţa strămoşească, Dâmboviţa descălecătorilor de neam, Ialomiţa păşunilor şi a cavalului ciobănesc. ,,Oamenii au ales aceste locuri şi pentru că Dunărea avea pe malul celălalt, în dreptul satului Topalu, un ostrov numit Balabanu unde-şi puteau duce oile la păşunat în timp de pace şi unde se refugiau în caz de primejdie”. Ea descrie frumuseţea costumului popular din Dobrogea care se înscrie în stilistica spaţiului dunărean. ,,Privind costumul popular, în urmă cu două decenii, această zonă a fost considerată ca o pată albă pe harta etnografică a ţării noastre. Nu se cunoştea costumul românesc autohton, fiind considerat inexistent. Căutat cu perseverenţă şi răbdare, costumul băştinaş apare scos bucată cu bucată din lăzile bătrânelor. Reprezentative pentru satele dobrogene sunt costumele populare alcătuite din fustă creaţă din lână, catrinţă şi cămaşă realizată din bumbac şi borangic, decorată cu motive florale specifice zonei. Femeile îşi acoperă capul cu o maramă de borangic, cu o lungime maximă de trei metri, care conferă o notă de distincţie. Costumele localnicilor topoleni au fost confecţionate după un model descoperit la o localnică, o bucată de fotă păstrată la gura sobei. A existat o formaţie de dansuri populare formată din bătrânii satului. Aceştia au predat ştafeta tinerilor şi astăzi formaţia Mugurelul duce mai departe tradiţia dansului şi portului popular topolean. Costumul vechi dobrogean se caracterizează prin contrastul dintre albul cămăşii şi culorile vii ale catrinţei. Cămaşa este albă şi are cusături discrete la umăr, la capătul mânecilor largi şi pe piept. Catrinţele sunt alese cu motive mari geometrice. Nota caracteristică a costumului bărbătesc este dată de prezenţa ilicului împodobit cu găitane. În ciuda impresiei de diversitate din multe puncte de vedere, portul românesc dobrogean prezintă toate aspectele esenţiale ale portului românesc de pretutindeni, prin materia primă folosită, croială, ornamentaţie şi cromatică.”[13] Ioana Anton menţionează că obiceiurile, datinile, cântecele rituale care însoţesc viaţa omului de la naştere şi până la moarte se păstrează încă în arealul dobrogean. ,,Între obiceiurile de Crăciun şi Anul Nou, cele mai numeroase sunt colindele de fată, de băiat, de pescar, de casă. Colindul se adresează unei persoane căreia i se face o urare de prosperitate. Textele colindelor sunt cele clasice, dar unele au mai suferit modificări odată cu trecerea timpului. Des întâlnite în zona satului Topalu sunt colindele, de exemplu, Colindul de fată: ,,Cetoi, lele, cetioară dragă,/ Noată cerbul prin zăpadă/ Noată, noată, coarne-şi poartă/ Şi-n vârful corniţelor/ Mi-este un leagăn de fir galben/ Iar în leagăn cine şade/ Şade tânăra/ Că-aşa-i legea din bătrâni,/ Din bătrâni, din oameni buni,/ Ea să fie sănătoasă/ Cu-ai ei fraţi, cu ai ei părinţi”. Localnica îşi aminteşte şi Colindul de băiat: ,,La stâlpul din grajd/ Stă murgul legat/ Legat, ferecat./ Fân ce-i revărsară/ Voinicul/ Din gură-i grăia:/ Paşti, murgule, paşti/ Paşti de mi te-ngraşi/ Căci am să te vând/ Pe mult, pe puţin/ Pe care cu fân/ Şi pe buţi cu vin/ Nuntă să-mi ridic,/ Nuntă şi nuntaşi/ Voinicul/ Fie sănătos!”[14] La final, monografia conţine lista cu primarii comunei Topalu şi cu agenţii economici din sat. Fotografiile sunt bine alese pentru a ilustra bogăţia portului popular, respectarea tradiţiilor şi comuniunea oamenilor cu chip şi suflet frumos.

Monografia Topalu în eternitatea Dobrogei, de Aurelia Lăpuşan şi Ştefan Lăpuşan, constituie un document util celor interesaţi de viaţa dobrogenilor şi, în special, de satul Topalu situat pe malul Dunării, fluviu care le-a marcat existenţa multor oameni demni şi credincioşi care, deşi au cunoscut consecinţele ,,terorii istoriei”, şi-au armonizat viaţa cu metaistoria, au crezut în proprietăţile sacre ale apei binefăcătoare. Prin cărţile publicate, Ştefan Lăpuşan rămâne în memoria noastră, distincţiile şi premiile obţinute (Ordinul ziariştilor, clasa 1 acordat de UZP, cetăţean de onoare al localităţii Techirghiol; premiul Uniunii Scriitorilor şi al revistei ,,Tomis”1999 pentru promovarea culturii dobrogene; premiul special la Salonul Naţional de Carte „Ovidius”; premiul de excelenţă la Salonul Naţional de Carte „Ovidius”etc.) sunt probe ale muncii de cercetare, prin care patrimoniul cultural dobrogean se îmbogăţeşte şi se face cunoscut la nivel (inter)naţional.

 

ANASTASIA DUMITRU

[1] Topalu în eternitatea Dobrogei, de Aurelia Lăpuşan, Ştefan Lăpuşan, Constanţa, Editura Next Book, 2021, p. V.

[2] Aspecte şi permanenţe traco-romane, Timişoara, Editura Facla, 1972, p. 15, apud Topalu în eternitatea Dobrogei, p. 6.

[3] Dumitraşcu, Gheorghe, Liliana Lazia, Doborgea 1884-1885 în 31 de răspunsuri ale comunelor la ,,Chestionarul Haşdeu”, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2010, p. 68, apud, Topalu în eternitatea Dobrogei, p. 68

[4] Topalu în eternitatea Dobrogei, p. 69.

[5] Ibidem, p. 69.

[6] Ibidem, p. 143.

[7] Ibidem, p. 198.

[8] Ibidem, p. 200.

[9] Ibidem, p. 202.

[10] Ibidem, p. 204.

[11] Ibidem, p. 206.

[12] Ibidem, p. 208.

[13] Ibidem, p. 210.

[14] Ibidem, p. 210.

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*