Pus în circulaţie, Contractul cu România se găseşte între lumea închipuită în nopţile acelea de decembrie `89, o lume „neschimbată de mii de ani: o lume a luminii, a libertăţii, a dreptăţii, a frumuseţii”, o lume care „nu seamănă nici cu cea orânduită de Iliescu, nici cu cea pe care se opinteşte să o aşeze Constantinescu”.
Lumea de azi este în goană după spaţii comerciale, o lume risipită de la micile furtişaguri la jaful organizat, o lume care aşteaptă în fiecare zi să se deschidă cutia cu surprize guvernamentale, de la… să zicem preţuri mărite la combustibili, la îngrijorarea guvernului faţă de importantele sume de bani, transferate din bănci în conturi din străinătate. Noul An este ameninţat cu tot soiul de greve, de revendicări, de reaşezări şi numiri în funcţii, în timp ce preşedintele Emil Constantinescu declara că „autonomia este problema tuturor cetăţenilor României”.
Uitaţi, parcă, ţăranii aşteaptă titlul de proprietate, de reînrădăcinare a locuitorilor satelor. Căci aşa cum afirma Liviu Rebreanu în discursul de recepţie la Academia Română, în 1940, locuitorii satelor se desemnează, cel mai ades cu termenul de oameni, întruchipând „izvorul românismului”.
Orice revoluţie, se ştie, are faţa şi reversul ei. Din multitudinea de factori ce o compun, istoria reţine în special cauzele şi rezultatele. Însă memoriacelor care trăiesc pe viu reţine cu precădere faptul uman implicat în evenimente, omul în situaţie surprins din unghiuri diferite, în reacţiile sale tipice. Lumea închipuită în acele zile de decembrie ̓89 ,, se încăpăţânează să piară ca un fum îndată ce răsună prima slovă a victoriei’’, asumându-şi riscul repetat al dorului omenesc de libertate.
În acele zile de ianuarie, când pământul vuieşte, când unii au trecut cu lumină şi bucurie prin azile de bătrâni, în case de copii, în nădejdea bolnavilor, când alţii îşi prelungesc sărbătorile la munte sau în străinătate, mai rămân şi în afara jocurilor politice, cu gândul la Dumnezeu prin Rugăciune, aşa cum scria Mihai Eminescu:
„Crăiasă alegându-te, / Îngenunchem rugându-te, / Înalţă-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie / Fii scut de întărire / Şi zid de mântuire / Privirea-ţi adorată / Asupră-ne coboară / O maică preacurată / Şi pururea Fecioară / Marie. Noi cei din mila sfântului / Umbră facem pământului / Rugăndu-ne îndurărilor / Luceafărului mărilor / Ascultă a noastre plângeri / Regină peste îngeri / Din negură te-arată / Lumină dulce clară / O maică preacurată / Şi pururea fecioară / Marie”.
,,Diavolul, ca şi Fecioara, nota un mare scriitor francez, stă la toate răspântiile”.
Revoluţia s-a terminat, nu însă şi absurdul.
Ion Văduva, „Tribuna Ialomiţei”
(Prefața volumului „Interviuri. Articole. Evenimente”)