default-logo

O carte despre Nicolae Băciuț, la 65 de ani. Răzvan Ducan: „Pe unde umbli, Nicolae Băciuț?”

PÂNĂ LA CAPĂTUL LUMII

Întrebarea lui Răzvan Ducan este, în parte, retorică, fiindcă el știe foarte bine pe unde am umblat, pentru că în bună măsură am fost tovarăși la întâmplările literar-artistice, care începeau să se confunde cu modul nostru de a fi, cu viața noastră.
Sigur, întrebarea-titlu a lui Răzvan Ducan pleacă de la genericul unui lung șir de recitaluri de poezie, „Pe unde umbli, poezie?”.
Dacă ar fi să dau un răspuns la întrebarea prietenului, poetului, publicistului Răzvan Ducan, aș răspunde cu o ușoară emfază, că am umblat pe acolo pe unde am crezut că prezența mea e necesară, acolo unde am simțit că e așteptat cuvântul meu rostit în numele poeziei.
Am umblat peste tot, am bătut țara în lung și-n lat, am trecut granițe, de la Chișinău la San Francisco, am poposit și la Cernăuți, Tel Aviv, Ierusalim, Atena, Budapesta, Viena, Paris, Roma, Londra, New York…., ca să punctez doar reperele principale, altfel zig-zagul călătoriilor mele aduce mai degrabă a labirint.
Țara am brăzdat-o în lung și-n lat, rămânând memorabile în inima mea întâlnirile de la Brăila, Drobeta Turnu Severin, Suceava, Botoșani, Baia Mare, Satu Mare, Carei, Oradea, Alba Iulia, Deva, Cluj Napoca, Târgu-Lăpuș, Zalău, Brașov, Ploiești, Focșani, Bacău, Iași, București, Mediaș, Năsăud, Bistrița, Blaj, Galați, Sibiu, Târgoviște… lista e foarte lungă, dar nu pot să nu adaug, firește, Târgu-Mureș, Reghin, Târnăveni, Sighișoara, Luduș, Sărmașu, multe sate mureșene. Și n-am făcut decât să înșirui la întâmplare câteva locuri în care m-am lăsat purtat de poezie – cea a locurilor, cea din oameni și cea care a rămas ca mărturie a viețuirii întru poezie a unor autori de primă mărime din istoria literaturii române.
Recunosc, bucuria de a duce mesajul poeziei m-a încărcat de emoție și speranță că, totuși, poezia ne mai poate salva, nu neapărat poezia în sens restrictiv, literar, ci poezia ce face parte din fiecare clipă a vieții noastre.
Pe acolo am umblat, mai ales ales în compania unor poeți dragi sufletului meu.
E adevărat, aș fi necinstit cu mine dacă nu aș recunoaște că am rămas dator unor locuri, uneori din vina mea, alteori nevrând să tulbur orgolii ale unor personaje care populează viața literară, cum microbiștii stadionele la meciurile de fotbal.
Au fost, cred, drumuri cu folos pentru toată lumea, altfel nu s-ar explica invitațiile de a merge acolo pe unde am mai fost.
M-am întâlnit și cu copii de gradiniță, dar am avut și șansa unor companii academic, de la Ioan Aurel Pop, la Eugen Simion, de la Vasile Tărâțeanu la Adam Puslojic, de la Valeriu Matei la Grigore Vieru…
Am încercat de fiecare dată să fiu la înălțime, să nu caut să mă aflu în treabă, să nu îmi propun doar să bifez ceva.
Toate întâlnirile literare au fost, într-un fel sau altul, hrană spirituală și pentru bine, în măsura în care am încercat și eu să ofer hrană spirituală altora.
Mi-am spus însă mereu, eu vreau înainte de toate să dau, fără să aștept să primesc ceva în schimb, dar aș fi ipocrit să nu recunosc că m-am simțit mai mereu eu dator!
Mai mult, unde n-am reușit eu să călătoresc, au călătorit cărțile mele, ele fiind la fel de responsabile ca și autorul lor.
Avantajul meu, într-un astfel de orizont, e că voi continua să călătoresc și după ce nu voi mai fi, că vor putea să călătorească în numele sau în locul meu cărțile, nu puține, pe care le-am scris.
Voi continua să călătoresc, prietene Răzvan Ducan, iată privilegiul și răsplata pentru cât am reușit să îmblânzesc cuvintele și să le fac să devină, dacă îmi îngăduiți, animale de companie, cel puțin, dacă nu chiar am reușit să le fac să intre în casele semenilor, și ideal, în sufletele acestora.
Și voi mai umbla, oricât de repede curge clipa ce ni s-a dat, atât cât timpul va mai avea răbdare cu mine, iar oamenii vor lăsa deschise ferestrele inimilor lor.
Când nu voi mai putea călători, voi lăsa imaginația să zburde pe unde o vrea ea, așa cum a făcut în copilărie, când călătoream cu ochii deschiși sau în vise prin cele mai neumblate lumi. Când nimeni nu-mi cerea niciun preț și niciun vameș nu-mi cerea actele la control.
Oricum, undeva, în depărtări, se zărește capătul drumului. O fi departe, o fi aproape?

NICOLAE BĂCIUȚ
3 – 4 decembrie 2021

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.