Un interviu cu fosta șefă a departamenului muzical din Radio România despre cum a devenit în mod accidental whistleblower și ce implicații a avut acest gest curajos
Ce faci când ești angajată a unei instituții publice și descoperi, absolut accidental, pe un calculator de la serviciu, rapoarte ale Curții de Conturi care arată că șeful tău folosește banii instituției ca să se plimbe cu avionul la hoteluri luxoase? Că sunt nereguli foarte grave în folosirea banilor instituției? Ce faci? Am predat etică mass-media, predau etică și responsabilitate corporativă. Pun mereu aceste întrebări studenților. Din păcate, mulți îmi spun că ar închide ochii. Dar nu toți. Există și oameni care își asumă riscuri nebunești și îndrăznesc să denunțe abuzul. Este cazul jurnalistei Gabriela Scraba, fost redactor șef al secției muzicale la Societatea Română de Radiodifuziune (SRR). Totul a început în 2016 când pe Tolo.ro și în Gazeta Sporturilor au apărut informații despre rapoartele curții de conturi privind deplasările de 5000 de euro pe destinație ale președintelui SRR de atunci, Ovidiu Miculescu.
Publicația Libertatea a scris pe larg despre aceste halucinante întâmplări în care un jurnalist oferă publicului informații publice – rapoartele Curții de Conturi. Informațiile erau prin Constituție ale publicului. Totuși procurorii DIICOT îi deschid dosar penal sub acuzația că ar fi divulgat informații secrete de serviciu, îi fac percheziție la ora 6 dimineața în prezența fiicei ei bolnave de autism, îi iau laptopul și stick-urile și o rețin pentru declarații luate în absența unui avocat. Jurnalista declară cu maximă sinceritate tot ce a făcut și își asumă consecințele. Deși procurorii au obținut recunoașterea vinovăției, acest acord a fost respins de o instanță și ulterior Curtea de Apel București a stabilit definitiv că acuzațiile aduse jurnalistei nu aveau niciun temei legal. Cazul a ajuns și în presa internațională, iar de curând Libertatea a scris din nou despre abuzurile procurorilor.
Ceea e presa nu a scris și ce doresc eu să vă spun privește latura mai puțin spectaculoasă a poveștii. Suferința, enormele riscuri și, în cele din urmă, victoria pe care gestul justițiar al Gabrielei Scraba le-a adus cu sine. Când am citit povestea nu m-am gândit nicio clipă la o poveste simplistă cu eroi supra-umani – deși gestul jurnalistei s-ar înscrie cu ușurință în această categorie. Când am citit m-am revăzut într-o mulțime de situații în care, ca angajată, m-am simțit pusă în situații imposibile care nu mă lăsau să dorm nopți întregi. Ce am înțeles pe loc a fost suferința și costurile în plan emoțional ale unei asemenea decizii.