Dacă suntem de acord că la început a fost Cuvântul, și nu oricare, ci acela care luminează, atunci se cuvine, spun eu, să tratăm orice act al comunicării cu maximă responsabilitate. Cu atât mai mult, evident, atunci când ne adresăm unui public al cărui timp nu se cade să îl cheltuim fără folos.
Avem, însă, din păcate, în spațiul public de astăzi atât de multe exemple de discursuri fără noimă, vorbe înșirate doar de dragul de a fi auzit grăind, iar acestea produc un zgomot atât de puternic, încât vocile rațiunii, cele care fac apel la argumente și respectă regulile comunicării oneste, aproape că nu mai pot fi auzite.
Ne revine, așadar, și nouă, ziariștilor, dacă ne asumăm că avem și rolul de a ne educa publicul, misiunea de a milita pentru un discurs public coerent, menit să informeze și să inspire. Nu e ușor, dar ne sunt de folos instrumentele pe care le folosim ca jurnaliști zi de zi, de la setul de întrebări la care supunem orice subiect până la, să spunem, perspectiva pe care o alegem pentru a face povestea cât mai interesantă.
Astfel, un discurs, ca și un articol, trebuie să aibă o structură clară, așa încât să poată fi ușor de urmărit, iar vocabularul utilizat trebuie să fie ales în funcție de publicul căruia i te adresezi. Se știe că nu e ușor, dar este obligatoriu, să te străduiești să traduci cele mai complexe concepte în formule ușor de înțeles de către oricine. Pentru aceasta, însă, fie că ești un vorbitor în public, fie un ziarist la datorie, ai nevoie de multă documentare, urmată de o analiză serioasă și apoi o selecție drastică a informațiilor obținute.
Claritatea trebuie, așadar, să fie un cuvânt cheie pentru orice orator. Trebui să prezinți argumente clare, vorbind la fel de clar, pe înțelesul tuturor, suficient de tare cât să te audă toată lumea, dar nici mai mult de atât, ca nu cumva să dai senzația că ridici tonul la cei cărora li te adresezi. Și astfel ajungem la un alt cuvânt cheie pentru cei care doresc să comunice eficient: simțul măsurii.
Știm cu toții ce înseamnă, dar de câte ori nu uităm, din păcate, să aplicăm această miraculoasă unitate de evaluare în tot ceea ce facem? Simțul măsurii e cel care ne spune când exagerăm cu ceva sau când, dimpotrivă, oferim mai puțin decât se așteaptă de la noi. Nu este, desigur, o unitate fixă, obiectivă, dar cei antrenați în această disciplină a comunicării vor ști întotdeauna când ceva e în exces sau dimpotrivă și vor acționa în consecință.
Pentru că da, vorbitul în public are nevoie și de multă practică, de mult antrenament. Nu poți juca în Champions League sau la Roland Garros înainte de a fi lovit mingea de sute, de mii de ori până când ajungi să îi intuiești traiectoria înainte chiar ca adversarul să se fi apropiat de ea. Pot fi găsite, de altfel, multe similitudini între demersul unui orator de a-și convinge publicul și efortul sportivilor de a a face performanță, dar există și o diferență majoră. În cazul discursului public, singurul adversar al celui care ia cuvântul este el însuși. Lupta pe care o dă nu e cu alții, ci cu nesiguranța, propriile complexe, lipsa de experiență, absența motivației și mulți alți asemenea factori care pot fi combătuți unul câte unul, cu o singură condiție: să îți dorești cu adevărat!
Pentru că, până la urmă, aceasta este esența comunicării: să îți dorești cu adevărat să împărtășești cu alții ceea ce ai aflat. Dacă simți că ai o poveste care merită să fie spusă, vei găsi și instrumentele necesare pentru a o face publică, vei avea și motivația necesară pentru a învăța să folosești aceste unelte așa cum trebuie pentru a clădi un discurs capabil să ajungă nu doar la urechile publicului, dar și în inimile celor care te urmăresc.
Poate că ai nevoie de un antrenor, de un mentor care să te ajute să alegi drumul bun de la început, fără a te rătăci pe niște alei care nu duc nicăieri, dar primul pas este, fără dubii, acesta. Să te întrebi dacă ai ceva important de spus lumii. Dacă răspunsul este da, dacă ai identificat mesajul pe care vrei să-l transmiți, vei găsi și resursele necesare pentru a trece peste orice obstacol pentru a-i spune lumii povestea. Fiindcă orice discurs adevărat trebuie să fie și o poveste, din care cei care o ascultă trebuie să tragă niște învățăminte, asemenea Cuvântului primordial care le lumina primilor oameni drumul către propria devenire.
Claudius Dociu
(Revista UZP nr. 28/2022)