default-logo

Interviu PREMIUM cu Răzvan Lucescu, la împlinirea a 50 de ani de viață și de carieră. „Sunt îndrăgostit ca un disperat și la vârsta asta!”

FANATIK a fost la Salonic pentru o discuție de o seară prelungită cu Răzvan Lucescu, cel care împlinește 50 de ani pe 17 februarie 2019. 50 de ani! Nimănui parcă nu-i vine să creadă că „juniorul” a ajuns  la vârsta de aur. Am luat-o cu amintirile de la începuturi și am ajuns la liniștea (aparentă) a apartamentului din Salonic, vizavi de „Makedonia Palace”, pupitrul de comandă al lui PAOK Salonic, noua campioană a Greciei, antrenată de Răzvan.

Răzvan Lucescu e ca o carte deschisă. Ne duce în lumea lui, în intimitatea unei familii în care „capul” Mircea este deja străbunic de două ori!!! E o lecție de viață tot ceea ce urmează. Lăsați deoparte orice, afinitate sau prejudecată! Luați-o ușor și descoperiți personajul, pentru că Răzvan chiar este un personajRăzvan Lucescu, 50 de ani! Wow!

La mulți ani, Răzvan! 50 de ani, îți vine să crezi?

– Nu sunt chiar 50 când vorbim, mai aveți puțină răbdare… Nu mă îmbătrâniți prea repede…

Dar vor fi 50 când apare acest interviu eveniment…

– Da, da, 50. Ufff…

Să o luăm bătrânește????) Cum s-a construit relația asta atât de sudată tată-fiu? Din copilărie, adolescență, ai fost mereu alături de tatăl tău Mircea Lucescu…

– Nu știu dacă se poate vorbi despre așa ceva… pentru că mi se pare ceva natural, care nu poate fi explicat, disecat… Caracterul nostru, modul nostru de a fi, responsabilitatea lui față de familie pot fi niște răspunsuri…

„Mergeam la toate meciurile tatălui meu. Eram cu mama în tribună. Aveam o pasiune nebună!”

Ți-a plăcut fotbalul de mic?

– Da, asta cu siguranță. Mă gândesc la perioada în care eram copil mic… am în cap imagini legate toate de fotbal. Ori în fața blocului, ori în apartament, ori pe covor, singur, construindu-mi întâi echipe din piese de rummy, stăteam în genunchi și manevram piesele alea cu mâinile… avem și o mingiuță, și porți… Apoi am crescut, până la vreo 14 ani, era înainte de treapta întâi de liceu și încă jucam cu o minge de ping-pong, aveam o poartă mică, dar adevărată, cu plasă, frumos, cu goluri spectaculoase… și continuam să joc. Am fost înnebunit după fotbal.

Și mergeai la meciuri…

– Da, da… Mergeam la toate meciurile de acasă ale tatălui meu, eram în tribună cu mama, aveam o pasiune nebună, extraordinară. Așteptam cu mare nerăbdare să mergem la stadion. După aceea, de foarte multe ori, a doua zi mergeam cu taică-miu la antrenament, când aveau ei programul de recuperare. Eram în vestiar, printre ei, și iarăși așteptam asta cu o nerăbdare imensă… să mă duc a doua zi la stadion, să iau o minge adevărată, să mă mai bage jucătorii de-acolo în seamă, fiind copil toți se jucau cu mine…

„M-a învățat table și primele două linii le-am câștigat eu! A înnebunit!”

Continuare pe Fanatik.ro

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.