Unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a zămislit ţara asta, fabulos mânuitor al cuvântului scris, creator de imagini prin vibrante slove, îndrăzneţ ca atitudine, pamfletar cu greutate, romancier (când şi când), Tudor Arghezi a contribuit decisiv la dezvoltarea liricii româneşti şi la îmbogăţirea literaturii române, cum puţini au fost în stare s-o facă. Toţi cunoaştem (sau ar trebui să cunoaştem) traseul trecerii sale prin viaţă şi solida sa operă literară. În îndelungata sa activitate poetică a avut însă vreme să fie adulat până la lacrimă, dar şi răstignit, de multe ori, pe Golgota criticii, justificate sau nu, a confraţilor săi, unii obiectivi, alţii numai invidioşi. Cum latura luminată prin laude, aprecieri şi premii a operei lui Arghezi este mai degrabă cunoscută şi întipărită în mintea şi inima cititorului, încercăm să prezentăm mai jos şi critica adusă acestuia, cu gândul bun că, dacă ar fi fost un poet oarecare, şters, fără valoare literară, n-ar fi fost mulţi nici care să-l laude, dar nici care să-l critice. Spre exemplificare, am apelat la câteva articole din publicistica lui Constantin Noica, articole cuprinse în volumul „Semnele Minervei”.
Constantin Noica, despre revista „Bilete de papagal”: „(…) n-o citeam, fiindcă scria în ea un oarecare Tudor Arghezi”
„Tudor Arghezi este, de un an şi mai bine, în proces direct cu cititorul. Nimeni nu poate contesta că autorul potrivirilor de cuvinte este un poet autentic, dar asta nu mă poate împiedica pe mine, cititor, ci, dimpotrivă, mă obligă să subliniez cu roşu impurităţile cotidiane pe care le revarsă marele poet – şi să numesc prostie ceea ce este. Abuzând de uşurinţa scrisului, Tudor Arghezi inundă zilnic teancuri de hârtii cu cerneală violet. (Ştiţi de ce zic cerneală violet: pentru că e a conţopistului, şi ceea ce face, la fiecare răsărit de soare, d-l Arghezi e o meserie de conţopist.) Simultan deci cu literatura autentică şi inestimată suficient până astăzi, un mare poet face literatură de conţopist. Transcrie, din gând, pagini întregi de cuvinte, ori mediocru alăturate, ori superficial de bine – şi-şi duce traiul în consecinţă.
Cum să calific această îndrăzneală? Când o femeie din lumea bună se face dansatoare de varieteu, ea are obrazul să-şi aleagă un nume fals. D-l Arghezi nici măcar decenţa asta nu ne-o rezervă. Şi-n fiecare zi, sub masca numelui său, ne solicită tributul de doi lei pentru toate mediocrităţile. Multă vreme am cumpărat Bilete de papagal pentru că era foaia d-lui Arghezi, dar n-o citeam, fiindcă scria în ea un oarecare Tudor Arghezi. Recent, mai mult din spirit de perversitate, am citit o bucată. Se numea Fecunditate. Bietul Tudor Arghezi! Vorbeşte despre o familie compusă din 25 de membri şi, după multe calcule literare, descoperise că <<se lustruiesc zilnic cincizeci de ghete>>.Vă asigur că (dacă nu sunteţi prea răi) vă înduioşaţi. Şi nu-mi daţi dreptate când consider că e un act de înaltă asistenţă intelectuală subscripţia tuturor anonimilor admiratori ai lui Tudor Arghezi, pentru asigurarea unei vieţi liniştite, cum se cuvine pentru olimpici, în locul neîncetatei mediocrizări, contra a doi lei? Da, vorbesc bine clăcaşii lui Tudor Arghezi: <<Zalea sa de aur nu poate fi murdărită de stropul de cerneală>>. Mai cu seamă când purtătorul ei s-a vârât în mocirlă”.
Sau, altă dată, tot tânărul gazetar consemnează: „D-l Tudor Arghezi a acordat un preţios interviu <<despre alţii>>. Interviul este preţios nu atât prin lucrurile spuse – d-l Arghezi pare a fi evitat să spuie tot ce era mai interesant asupra d-sale – , cât mai ales prin frumuseţea stilistică în care e redat. E aproape de mirare cum cel care a redactat interviul a putut menţine frumoasa dispoziţie a vorbei d-lui Arghezi. Dintre cele spuse, sunt de reţinut câteva fraze şi acestă explicare reuşit estetică a îndepărtării sale de credinţă. Vorbind despre Gala Galaction, d-l Arghezi spunea că a început prin negaţie şi că <<în negaţie timbrul lui ar fi sunat mult mai profund>>. Urmează această justificare: <<Căci nu te apropii de Dumnezeu lăudându-L. Lui Dumnezeu nu-i place lauda fără măsură şi eşti mai aproape de El negându-L, mai aproape de principiul Lui. Şi evenimentele literare care au respins pe Gala Galaction de la încoronarea mult meritată, cum şi unele amărăciuni care-i vin direct din Biserică, mă fac să cred că într-o bună zi prietenul meu se va dezbrăca şi-şi va lua drumul lui…>>”.
„Vocabularul neconvenţional” al lui Tudor Arghezi
Într-un alt număr al Semnelor Minervei, referitor la „vocabularul neconvenţional” al lui Tudor Arghezi, stă scris: „D-l Camil Baltazar vorbea, într-un număr nou al Tiparniţei literare, despre imitatorii lui Arghezi, care, aflând în pamfletele lui un vocabular de drept trivial, îşi iau dreptul să-l utilizeze şi ei. Ca o dovadă în plus a acestui fel de a gusta literatura cuiva, transcriem, deşi ne vine greu, câteva rânduri din introducerea pe care o făcea intervievatorul de mai sus d-lui T. Arghezi: <<În cariera sa de poet, de profesor şi de jurnalist, Arghezi a sculptat statui şi statuete în marmoră şi în jad, în piatra ponce şi în cocă, în noroi şi în fecale>>. Acelaşi scria ceva mai sus că atunci când stai de vorbă cu Arghezi <<te descalţi de copite şi le laşi afară, ca la uşa unei geamii orientale>>. Dar la uşa unei geamii orientale mai faci ceva: te speli…
Am menţionat mai sus şi revin: a apărut un nou număr al Tiparniţei literare. Nu este locul, la aceste însemnări, să-i discutăm conţinutul şi valoarea. Ne place gestul îndârjit al d-lui Camil Baltazar de-a-şi scoate revista, împotriva indiferenţei publice care, în acest sezon, s-a întins peste tot ceea ce putea cuprinde: oameni şi vorbe. Pe d-l Camil Baltazar viaţa însăşi l-a învăţat să fie dârz. Poetul din el, deşi talentat, este cu rea-credinţă ignorat de jumătate din critica românească. Şi, nedreptăţit sau nu – în ambele cazuri – , simpatizezi, omeneşte, cu un destin încoronat cu laurii înfrângerilor”.
Referitor la o anchetă literară făcută de revista Kalende în privinţa „noii spiritualităţi”, Noica este, din nou, ironic: „S-a grăbit să răspundă domnul Arghezi. Răspunsul său, inutil şi infecund, mărturiseşte numai o oarecare abilitate de a găsi expresia care alunecă pe lângă idee, dând impresia că o pătrunde: e abilitatea celui care înconjoară tacticos şi elegant un lucru, fără să-l poată scoate din starea de enigmă, dar uitându-se la tine cu aerul semeţ al celui care a reuşit. De ce se amestecă peste tot d-l Arghezi? Nu-şi dă seama că irită cu abuzul prestidigitaţiei de condei pe care o are? Dacă cineva o face pentru a-şi câştiga pâinea zilnică, atunci propun celor pe care-i înţeapă scrisul d-sale să facă o colectă necesară îndepărtării dintr-o profesiune în care nici ceilalţi nu-l vor, nici dumnealui nu stă de bunăvoie. În orice caz, răspunsul d-lui Arghezi e <<excepţional>>, meritând ca atare să fie parcurs de cei care vor să vadă câte nu face omul pentru un ban…”.
Şi tot Noica, în cronica sa, despre apariţia numărului 2 al Săptămânii literare: „Te primeşte chiar la intrare ubicuul domn Arghezi. Îţi povesteşte o anecdotă cu Verlaine, teoretizează ceva pe socoteala acestuia, te plictiseşte cu amintiri autobiografice, explică de ce s-a făcut publicist şi nu zugrav (fiindcă e mai uşor să transporţi hârtii şi idei, decât paletă şi culori!), arată că meşteşugul literaturii e greu, pentru că ai material limitat de cuvinte (nu descoperiţi nici acum de ce Tudor Arghezi e superficial?) – apoi te părăseşte brusc, fără încheiere ori bună-ziua…”.
Evident, că ce am transcris mai sus nu ştirbeşte cu nimic aura de mare poet naţional a lui Tudor Arghezi. Aşa era şi se scria în spiritul vremii şi al vremurilor! Iar Tudor Arghezi nu numai că nu a părăsit vreodată „brusc, fără încheiere ori bună-ziua” literatura română, ci va dăinui împreună cu ea, îngemănat, înfrăţit, împletit, cât vom exista ca neam ori cât vom fi vorbitori de aceeaşi limbă cu el.„Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,/Decât un nume adunat pe o carte…”, scrie în Testament-ul său literar. Un nume care va dăinui veşnic în cuprinsul marii cărţi a Istoriei Literaturii Române!
Explicații foto:
Tudor Arghezi la masa de lucru – Opera lui Tudor Arghezi a contribuit la îmbogățirea literaturii române
Articol publicat în revista „Literatorul”, Nr. 6, martie 2020, publicație aflată sub egida Bibliotecii Metropolitane București
Text: Paul Rogojinaru
Foto: Dan Căliman