Anul acesta de ziua Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, Marea Doamnă a Romanului Românesc Contemporan cu nume de basm şi cu suflet de heruvim ar fi împlinit venerabila vârstă de optzeci şi nouă de ani. Ştiind că „Patroana” este imobilizată la pat, Conducere Cenaclului care îi poartă numele hotărâse deja cum să o sărbătorească în Sanctuarul literar al Vulpeştilor din strada Radu Cristian, nr. 1. Timpul însă nu a mai avut răbdare şi a luat-o dintre noi în seara zilei de marţi, 11 mai, la ora 21, cu zece zile mai devreme.
Respectându-i ultima dorinţă, apropiaţii au încercat să facă public cât mai târziu zborul ei spre aştri, dar rezultatul s-a văzut. Începând cu dimineaţa următoare Internetul a început să fiarbă. Face book-ul a devenit un vulcan. Vestea s-a răspândit până în cel mai îndepărtat colţ al ţării. Şi în Diasporă. Iar spre prânz s-au trezit şi televiziunile. Presa scrisă a transmis ştirea abia a treia zi. Felicitări pentru Flacăra lui Adrian Păunescu care a apucat să scoată numărul săptămânal cu coperta îndoliată.
Doamna magistrat Georgeta Alexandrescu, membră a Cenaclului „Ileana Vulpescu”, vecină şi prietenă cu defuncta de peste patru decenii, o vizita aproape zilnic şi în dimineaţa zilei următoare mi-a comunicat ştirea dureroasă. Tulburat, am rememorat momentele petrecute împreună cu Marea Doamnă. Participări la şedinţe de cenaclu, la lansări de carte, omagierea scriitoarei cu diverse ocazii, întâlniri în cerc restrâns în salonul răcoros al prietenei noastre comune, ieşiri în grup la „Plăcinte” vis-a-vis de Colţea sau la pizzeria de pe Moşilor, în favor de lume, cum spunea scriitoarea, folosind expresia peiorativă a ilustrului său soţ.
Scriitoarea ne-a onorat o dată cu prezenţa la şedinţa Cenaclului seniorilor şi a fost încântată de scrierile „tinerilor talente”. Cu multă delicateţe a făcut aprecieri pertinente asupra creaţiilor prezentate. Profitând de atitudinea ei binevoitoare, i-am propus să ne gireze cu numele său activitatea literară, mai ales că din cenaclu făceau parte membri ai Uniunii Scriitorilor şi ai Uniunii Ziariştilor Profesionişti, ale căror nume apar frecvent în reviste de cultură. Să nu fim acuzaţi de lipsă de modestie, dar doi membrii Cenaclului nostru au primit Premii ale Academiei, iar alţi doi, Premii ale Uniunii Scriitorilor. Şi aşa a luat fiinţă Cenaclul „Ileana Vulpescu”, preluat ulterior sub patronajul UZPR. Apartenenţa la Cenaclu a constituit o prestigioasă carte de vizită pentru unii colegi care au fost astfel publicaţi de reviste literare din Bucureşti şi din provincie.
Ultima dată am sărbătorit-o pe „Patroană” în str. Radu Cristian la a 87-a aniversare. La următoarea ne aflam în plină pandemie şi nu am îndrăznit să o expunem. Îi telefonam însă des şi ne interesam de starea sănătăţii . De două ori am mers cu doctorul Corneliu Zeană, care a consultat-o şi i-a prescris medicamente pentru afecţiunile cardiace. Iar preşedintele cenaclului, scriitorul şi publicistul Ion Pavel, a vizitat-o împreună cu doctorul Gheorghe Burnei la spitalul Elias.
După felicitările de rigoare şi tradiţionala cupă de şampanie, am provocat-o pe sărbătorită la o discuţie pe teme literare. La întrebarea
- Ce v-a inspirat la prima scriere? Răspunsul a venit prompt.
- Dragostea faţă de oameni. După care discursul sărbătoritei s-a transformat într-o adevărată confesiune.
- Pot spune că nu am trăit degeaba. Am făcut ceva pentru semenii mei, Am trăit printre intelectuali, printre oameni distinşi, deşi i-am preţuit pe toţi oamenii deopotrivă. Oamenii sunt aceeaşi. Sufletul contează. Am iubit şi animalele. Câinii şi pisicile.
Aici gândul mi-a fugit la motanul Tanu, protejatul distinsei Doamne, care
îi stătea mereu în preajmă, aşezându-se, după cum ştiam de la bunica, pe locul bolnav şi absorbindu-i energia negativă, precum muşcatele, bioxidul de carbon din încăpere. Şi mi-am mai amintit cât a afectat-o dispariţia prietenului necuvântător, care îi mângâia singurătatea după trecerea în veşnicie a celor două fiinţe iubite. Amfitrioana rămăsese cu privirea departe. Am readus-o la realitate cu o întrebare copilărească:
- Îi simţiţi lipsa lui Tanu? Mi-a răspuns cu o voce tristă:
- După ce am pierdut fiinţele cele mai dragi, acum nu mă mai afectează nimic, nu mă mai consum pentru nimic Apoi a revenit la tema discuţiei.
- Personajele cărţilor mele sunt oameni obişnuiţi, aşa cum sunt şi eu. Am fost un om modest; succesul nu mi s-a urcat la cap.
- Şi totuşi, printre personajele Dumneavoastră apar mulţi medici.
- La cât timp am petrecut eu prin spitale, am cunoscut destui medici. Îi respect şi iubesc pentru nobleţea lor. Şi-au dedicat viaţa semenilor. Un cenaclist a plusat:
- Sunteţi un geniu.
- Da’ de unde! Un geniu în literatură a fost George Călinescu. Poate a avut şi defecte, dar opera lui critică a fost un suflu pentru literatură. E foarte bună, desigur, şi opera lui literară, dar opera lui critică este excepţională. Aşa cum luminează soarele, aşa şi opera lui critică luminează literatura română.
Discuţia a divagat spre montarea modernistă a unei piese de Caragiale, la care doamna Vulpescu a fost foarte fermă:
- Nu trebuie să ne atingem de clasici. Ce au făcut ei e bun făcut.
Ne-a întrebat apoi ce am mai scris fiecare, la ce lucrăm şi ne-a făcut recomandări care pentru noi au devenit literă de evanghelie. Am provocat-o la discuţii despre scriitori pe care i-a cunoscut direct şi am ascultat-o ca nişte copii cuminţi poveştile bunicii. Am făcut apoi fotografii de grup, pe care le păstrăm la loc de cinste în albumul familiei.
Distinsa gazdă ne primea totdeauna cu bucurie nedesimulată şi ne transmitea din bunătatea, altruismul şi filozofia sa de viaţă şi plecam de acolo mai buni, mai înţelepţi, mai iertători.
Când ni se va face dor de ea, vom merge la intrarea în blocul din strada Radu Cristian, nr.1 şi vom pune o floare pe trotuar sub placa comemorativă ce va aminti trecătorilor că între anii 1980-2021 acolo s-au aflat două piscuri ale literaturii române.
Mihai Maxim