◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.03.2024

Investigația jurnalistică!

Nimic mai simplu, dar al naibii de complicat
M-au ispitit câțiva confrați mai tineri, aflați la început de carieră, să încredințez hârtiei câteva din secretele meseriei pe care am avut prilejul să le împărtășesc și lor la un moment dat. Recunosc, nu am darul discursului didactic, ceea ce știu am aflat, cum se spune, pe propria-mi piele întrucât nu am beneficiat de șansa unei pregătiri sistematice într-o formă de învățământ jurnalistic. Dar nu m-am ferit să pun, cum se spune, „pixul în mână” unor învățăcei și constat că demersul meu le-a priit, din moment ce le întâlnesc semnăturile prin publicații fel de fel.
Textul care urmează demonstrează că m-am lăsat sedus de sugestia lor. Dar am căutat să evit a repeta informații deja vehiculate în lecțiile docte servite de alții, care circulă din belșug pe internet.
Și pot aprecia că marea majoritate a ideilor adresate ucenicilor în gazetărie sunt în bună măsură corecte, bine sistematizate, spre a fi utile celor care vor să ia aminte la ele și să le aplice în practică. M-am pus însă în postura unui student nevoit să digere pentru prima dată aceste informații, să înțeleagă rațiunea unor sfaturi comportamentale și mai ales să și le amintească în
momentele în care realmente profesia îl obligă să facă față rigorilor activității jurnalistice propriu-zise.
Prin anii ’70 ai secolului trecut facultatea de ziaristică din București a avut inspirata idee de a invita jurnaliști din presa centrală să țină prelegeri în fața studenților. Primesc și eu sarcina de a da curs unei asemenea inițiative. Cum ordinele nu se discută, mă execut și iată-mă în fața unei clase, care – cel puțin așa aveam să cred – m-a primit cu un aer plictisit.
Ce să le spun? Ce-ar putea să le trezească atenția? Ia să le descriu eu, punct cu punct, cum decurge documentarea la fața locului, într-o întreprindere. Încep prin a le recomanda cum să se adreseze portarului, cum să se legitimeze, cum să înfrângă cerbicia secretarei pentru a intra la director spre a-l pune în temă despre ce îl interesează să afle. Dacă directorul se lăsa greu, pe vremea aceea mai era un personaj care putea să-l tragă de mânecă și anume secretarul de partid. Sugerez celor de față să nu rateze ocazia de a se afla într-o întreprindere pentru a cere să li se asigure o vizită pe fluxul de fabricație, de la depozitul de materiale, apoi printre mașini și instalații, până la magazia de produse finite. Le-am explicat că nu este vorba de turism, altfel vezi și înțelegi o activitate umană care se desfășoară sub ochii tăi. Iar interlocutorii pe care dorești să-i abordezi se simt mai în largul lor să discute acolo unde ei lucrează, decât interogați în biroul unui șef.
Le-am povestit, bunăoară, că minerii nici nu stau de vorbă cu tine, oricât te-ai crede de mare ziarist, dacă nu ai curajul să te îmbraci în echipamentul special și să cobori la locul de muncă, în abataje, la sute de metri sub pământ.
Am mai precizat câte ceva despre documentele pe care este bine să le cercetezi la fața locului și, dacă este posibil, să obții copii, ori să notezi datele cele mai relevante.
În fine, din una din alta, viitorii confrați mi-au mai pus întrebări punctuale, pentru ca, în final, unul dintre ei, pe numele său Ion Marin, care avea să-mi devină mai târziu și coleg de redacție, a caracterizat prestația mea printr-o replică de natură să mă câștige definitiv: „Credeam că o să vină unul îndoctrinat să ne împuie capul cu politica ziarului racordată la cea a partidului. În sfârșit însă, iată că este cineva care ne vorbește practic despre profesie, despre ce și cum avem noi de făcut când vom fi ziariști. Îți mulțumim!”
Slalom printre cutume
Evident, în cele ce urmează, mă voi vedea nevoit să mă rezum doar la câteva cutume pe care am ajuns să le consider utile exercitării profesiei, învățământ pe care l-am dobândit de la unul și altul dintre confrații cu experiență, dar și din propriile mele greșeli, pe care am ajuns să le evit încetul cu încetul. Așadar…
Regula de aur – Formează-ți un grup de colaboratori pe care să-i cultivi perseverent!
Primul sfat pe care mi l-a dat șeful de departament când am intrat în presă a sunat cam așa: „Măi băiete, nu întâmplător au angajat aici la ziar un absolvent de finanțe. Oricât ai fi de talentat nu te poți lansa în toate domeniile ziaristicii. Cel puțin nu la început, până deprinzi tainele meseriei. Pentru tine important este să cunoști și să stăpânești în aria presei problematica economico-financiară, unde te simți mai acasă. Când vei lua însă contact cu viața reală ai să constați cu surprindere că teoria cu care ți-ai îmbuibat capul la facultate nu-ți prea este de mare folos și că practica te omoară. Deci asta îți recomand: să cauți să vezi realmente cum se petrec lucrurile în lumea finanțelor, de la nivelul unei entități până la ministere și la organe de sinteză.
Dar să nu-ți închipui cumva că îți va fi dat să cunoști totul. Evenimentele se succed uneori rapid, apar mereu schimbări în mersul lucrurilor, în legislație, în practica de zi cu zi. Iar ca să fii mereu la curent, cea mai sigură și avantajoasă cale este să-ți formezi o rețea de colaboratori, oameni care te cunosc, cărora le-ai câștigat încrederea și au garanția că tot ce vei afla de la ei va fi înțeles și valorificat corect. Dar și reciproca este valabilă: să-ți selectezi astfel colaboratorii încât tu, jurnalistul, să ai un grad cât mai ridicat de siguranță că sunt credibili în ceea ce îți comunică. Cultivă și consultă-ți colaboratorii, asta-i calea cea mai bună de a culege subiecte pentru articolele viitoare și de a afla despre cum obții datele și informațiile pe care te bazezi în redactare!”
Am căutat să-i urmez sfatul. Dar cum să găsesc persoanele dispuse să colaboreze cu mine? Aici este faza cea mai delicată. Se merge pas cu pas. Ajungi, de pildă, să cunoști un specialist ce ocupă o funcție într-o instituție, de la care ai putea obține date pentru un articol.
Dacă i te poate recomanda cineva este bine, dar dacă nu ai această posibilitate n-ai decât să cauți să-l abordezi direct. Firesc, la început omul este circumspect, iar uneori solicită o aprobare „de sus” ca să stea de vorbă cu tine. Apoi, vrea să se convingă de faptul că ai un nivel de pregătire adecvat pentru a înțelege ce are să-ți comunice. Uneori, mai ales la debutul relației de colaborare, îți poate pune condiția să-i arăți ce vei pune pe hârtie înainte de a publica. Desigur, poți să refuzi, în temeiul principiului independenței de opinie a ziaristului, dar atunci observi că discuția, dacă mai continuă, devine superficială, inconsistentă.
Cred că, uneori, mai faci concesii, n-ai încotro, accepți să-i arăți scriitura ta, mai ales că este posibil ca nici tu să nu-i fi înțeles pe deplin termenii și nuanțele cu care a operat în relatările sale. În fond, interesul jurnalistic este să reflectezi opinii temeinice și nu să speculezi inadvertențe ori greșeli în exprimare.
Este adevărat că pentru unii jurnaliști posibile erori de exprimare din partea celui cu care discuți par „sare și piper” într-un interviu. Eu însă nu procedez așa, mai ales când am în față un interlocutor serios și bine intenționat. Deci un mic sacrificiu orgoliului tău de jurnalist poate fi benefic într-o anumită situație. Și vei constata cu surprindere că, în timp, încrederea reciprocă sporește și chiar se transformă într-o frumoasă amiciție. Pe un astfel de om pe care l-ai câștigat poți apoi să-l apelezi ori de câte ori ai nevoie.
Dar atenție, să n-o zbârcești, că-l pierzi aproape ireversibil. Și ca să fiu corect înțeles, voi relata o pățanie, care nu mă onorează, din cariera mea, pe care am mai povestit-o într-o carte unde am adunat frânturi din memoria de jurnalist:
M-am bucurat de stima academicianului Iulian Văcărel de pe băncile facultății. Și mult după aceea am avut la domnia sa „ușa deschisă”. Gazetar în economie, prin anii’80, i-am solicitat o opinie într-o anumită chestiune, actuală atunci. Mi-a răspuns, firesc, cu amabilitate, dar m-a rugat să o reproduc exact, atât și nimic mai mult. Conștiincios, mi-am predat articolul și am plecat acasă. Când, a doua zi, am citit foaia mi s-au tăiat picioarele. Cineva, din conducere, fără să mă întrebe, a considerat el că e bine „să-i pună în gură” interlocutorului meu și alte vorbe, cu conotație politică, exact ceea ce Iulian Văcărel evitase să facă.
Normal, m-a sunat și pentru prima oară mi-a făcut un reproș tăios, dar calm, dând de înțeles că este extrem de supărat. Mi-a ascultat explicația, fără a o comenta. În timp, magistrul m-a iertat, pentru că nu putea să nu înțeleagă metodele epocii, dar nu a uitat. Și, cu finețe, cu subtilă ironie, câteodată îmi mai făcea o aluzie la întâmplarea cu pricina.
Uneori colaboratorii te pot scoate și din situații dificile. Astfel, pe când lucram la „Adevărul” un telefon primit și o discuție cu un amic director într-un minister au salvat chiar ziarul amintit, pe care unele persoane din Executiv puseseră ochii spre a-l… naționaliza. Prin semnalul sosit la timp acea tentativă a fost dejucată.
Așadar, colaboratori apropiați de tine reprezintă o sursă neprețuită pentru un gazetar. Aceștia sunt oameni de bună credință, nu așteaptă nici o recompensă materială de la tine ori de la gazeta unde lucrezi și singura lor satisfacție este că își văd expuse propriile opinii pe foaia unui important ziar. De regulă, ei sunt atenți însă ca prin ceea ce afirmă ori relatează să nu-și încalce statutul și regulile funcției pe care o ocupă, ferindu-se a intra în domenii nedestinate publicului larg. Deci când îi abordăm să fim conștienți de limitele în care putem comunica, iar dacă dorim să adâncim anumite subiecte vom apela la alte metode de investigație.
În context, aș mai avea de făcut două sugestii. Prima: dacă aveți colaboratori valoroși, păstrați legătura cu ei! Chiar dacă în relația respectivă intervine o pauză din motive profesionale, dați-le măcar câte un telefon din când în când, ori mai treceți pe la ei să-i întrebați de sănătate și să le amintiți că sunteți în viață. Cum se spune: „Ochii care nu se văd se uită”! Nici nu știți când veți avea nevoie de ajutorul lor.
A doua sugestie: protejați-vă sursele! Lăudăroșenia de tipul „uite ce mi-a zis ăla, cu nume și prenume!” este un comportament de Gâgă. Legea jurnalismului îți dă voie să-ți aperi sursele. În realitate este dificil să ascunzi asta în primul rând de șefi, dar și de reprezentanți impertinenți fie din partea celor implicați, fie a unor organe de anchetă.
Dragul meu confrate, dacă nu sunt afectate interesul și siguranța națională, ține-te tare! Asta dacă vrei să nu-ți pătezi blazonul de jurnalist.
Există însă și o altă categorie de personaje care intervin în documentarea și cercetarea jurnalistică: sunt cei pe care îi numesc informatori. Cel mai adesea ei ți se insinuează în activitatea de reporter pe tema pe care o investighezi și se arată dispuși să-ți relateze câte-n lună și în stele. Unii se pricep să facă aluzie la o eventuală recompensă pe care o așteaptă. Dar alții – și aceștia sunt cei mai periculoși – se oferă să-ți pună pe tavă, chipurile dezinteresat, date care să te îndrepte pe o pistă dorită de ei, dar care – odată urmată – să-ți compromită demersul jurnalistic, ducând la concluzii eronate. Alteori, aceștia speră să intri în jocul unor ambiții sau răfuieli personale, așa încât o anume persoană ori un grup de persoane să ajungă serios șifonate în urma publicării articolului tău.
Dar oare, ziaristul poate fi dus de nas? Oho, și încă cum! Iar dacă i se întâmplă asta mai bine se lasă de meserie. De aceea, nu este recomandabil să se precipite, să se arunce cu capul înainte într-o investigație, ci să fie răbdător, calculat, prudent. Și mai presus de toate – om de caracter.
Uneori, flerul te alarmează, te pune în situația să intuiești cu cine ai de-a face. Totuși, care este cea mai potrivită atitudine față de oamenii pe care i-ai mirosit că sunt rău intenționați? Cel mai simplu și mai sigur este, cum zice românul, să le dai cu flit, adică să-i lași deoparte. Dacă însă te consideri a fi sigur pe tine și destul de abil, poți să nu-i respingi brutal. Îi asculți, dar, la rece, pentru ca ulterior să discerni între afirmații, argumente și date, căutând să desparți grâul de neghină, să cauți să determini jumătatea de adevăr din spusele lor, și astfel îți va fi mai lesne să scoți bețele din roatele anchetei. Important este să afli sau măcar să bănuiești cam ce le poate pielea, care sunt armele lor și de ce muniție dispun. Se știe prea bine din istorie că un posibil „adversar” devoalat este de preferat unuia care te lucrează pe la spate.
În romanul „Adulter”, Paulo Coelho propune o constatare: „Cu cât este mai mare rețeaua de informatori cu atât jurnalistul este mai respectat!” Să reținem această idee, coroborând-o cu ceea ce am afirmat mai sus.
Regula dialogului – „Să nu fii luat de fraier!”
În opinia mea, trei genuri publicistice presupun cu predilecție ori chiar impun dialogul cu diverși interlocutori: ancheta de investigație, reportajul și interviul.
O discuție cu un individ întâlnit pentru prima dată este ca un meci în ring între doi boxeri, care nu și-au mai măsurat forțele până atunci. Prima repriză este mai întotdeauna de tatonare. Cel intervievat te privește cu suspiciune: „Cine mai e și ăsta care mă ia la întrebări? Ce urmărește? Respectă regulile jocului, este corect și loial? Nu cumva este vre-un ageamiu, care mă face să-mi pierd timpul?”
Tu, ziaristul, la rândul tău, ai îndoielile tale: „Oare îmi va răspunde corect la întrebări, ori va încerca să mă poarte cu vorba? Cum să-l abordez – să fiu politicos, ferm, ori blând, să aștept să-și deschidă apărarea și să-i trântesc la plex o întrebare-cheie? Să lucrez cu reportofonul deschis, pe care să i-l pun sub nas ori să-mi iau notițe? Dacă mă dă afară pe ușă să intru pe fereastră?”
Un ziarist experimentat a depășit etapa când își punea asemenea întrebări. Acum se bazează pe ceea ce am numit puțin mai înainte „fler”. Dar un începător? În ceea ce privește comportamentul, recomandarea mea este să fie politicos la început, crescând eventual fermitatea dialogului pe parcurs, în funcție de atitudinea intervievatului.
Există însă o cerință obligatorie pentru cel care ia interviul, fie el mai mult sau mai puțin rutinat. Adică, să nu plece, cum se zice în popor, „câine surd la vânătoare”. Cu alte cuvinte, pentru toate genurile publicistice este esențială o predocumentare. În primul rând, să afli cât mai multe lucruri despre cel pe care îl vei aborda: vârstă, temperament, condiție socială, realizări profesionale. În al doilea rând, să te pui la punct cu tematica interviului: termeni, noțiuni, date preliminare despre situația pe care dorești să o clarifici. Dacă te vede că bâjbâi, că nu stăpânești terenul și nu știi unde vrei să ajungi ești o pradă ușoară pentru cel aflat în fața ta.
Îmi amintesc un episod la instalarea în funcția de guvernator al Băncii Naționale a lui Mugur Isărescu, în septembrie 1990. Am reușit să fiu primul jurnalist român în antecamera noului guvernator, solicitându-i un interviu. În vreme ce așteptam să fiu invitat în cabinet, sosește intempestiv o reporteriță blondă de la televiziune, însoțită de un cameraman, care cere cu prioritate accesul la guvernator pentru o declarație de presă, invocând interesul informării pe un post național. Firește, s-a iscat și o altercație între noi.
În fine, reporterița este primită și iese triumfătoare peste câteva minute. Guvernatorul îmi face semn să stau liniștit, iar discuția noastră a durat peste o jumătate de oră.
Urmarea: seara mă uit amuzat la televizor; la întrebările formale ale reporteriței, Mugur Isărescu i-a răspuns firesc, cu tot felul de generalități. În schimb, în ziarul „Adevărul” de a doua zi a fost publicat primul interviu acordat presei scrise în care au fost atinse subiectele delicate, intențiile prioritare și previziunile pentru îmbunătățirea situației financiar-monetare a țării. La fel ca alți specialiști din branșă, domnul Mugur Isărescu avea să aprecieze în mod deosebit producția jurnalistică respectivă. Îi invit pe cei care nu mă cred să caute, în colecția ziarului „Adevărul”, articolul cu pricina.
Explicația acestei reușite publicistice este simplă: prin natura specializării mele eram la curent cu ceea ce se întâmplă la vremea respectivă în domeniul financiar-bancar. Și mai dezvălui un secret: deși timpul mă presa, am zăbovit puțin în câteva discuții cu colaboratori apropiați, specialiști în acest domeniu. Așa încât, întrebările pe care le-am croit s-au dovedit bine țintite. Iar răspunsurile pe care le-am primit de la cel intervievat au fost pe măsură.
Vă rog să luați relatarea de mai sus numai cu titlu de exemplu, nu ca o laudă.
Din păcate, am ajuns la înțelepciunea utilității predocumentării și după unele eșecuri.
Este important să se rețină însă că ratarea unui interviu nu poate fi imputată doar ziaristului. Uneori, de vină este și intervievatul – superficial în exprimare, ori, spus mai pe șleau, aflat în necunoștință de cauză. Cum se mai spune, se dovedește a fi… aerian.
Și iarăși recurg la o întâmplare: la începutul anului 1990 considerăm noi, cei de la „Adevărul”, că ar fi de interes să aducem la cunoștință cititorilor măsura în care noii guvernanți – instalați după evenimentele din 1989 – se preocupă de realizarea unei strategii pentru tranziția economico-socială a României. Temă ambițioasă în condițiile haosului existențial din acele zile. Deci, îmi iau reportofonul și merg la instituția încă „în picioare” Comitetul de Stat al Planificării, ce se va transforma imediat în Ministerul Economiei Naționale.
Acolo îl întâlnesc pe fostul coleg de facultate Nicolae Văcăroiu, care avea „în spate” două decenii de macro-economie și finanțe. Amabil, acesta îmi arată un metru cub de documentație pe tema „Strategiei”, alcătuită sub coordonarea profesorilor Tudorel Postolache și Gheorghe Zaman.
Aflu însă că din indicația primului ministru la acea vreme, Petre Roman, se pregătește și o „strategie” alternativă, sub coordonarea unui domn pe nume Adrian Severin. Mă consult cu redacția și mi se cere să obțin de la acesta rapid un interviu. Mi se precizează că este o sarcină prioritară și că mi s-a rezervat un spațiu corespunzător pe prima pagină a ziarului.
Mă anunț. Mi se comunică faptul că domnul în cauză lucrează la minunata strategie și mă va anunța când mă poate primi. Iau loc pe un scaun: trece o oră, trec două și când aproape să se facă trei ore, iar de la redacție sunt somat insistent să vin cu interviul, reușesc în sfârșit să fiu primit.
Întrebările le aveam pregătite, așa că dau drumul la reportofon. Eu întrebam una, iar intervievatul o lua pe pășune, cum se spune… Am avut convingerea că habar nu avea de tema respectivă. În fine, ajung la redacție și îi comunic șefului – distinsul gazetar Viorel Sălăgean – că am ratat interviul și că nu se poate scoate nimic util, interesant din ce este înregistrat pe reportofon. Nu-mi dă crezare: „Nu se poate, măcar două pagini, să iasă ceva!” Pun să se deruleze caseta reportofonului. „Da, măi, ai dreptate, numai vorbe înșirate. Renunțăm!”
Era târziu, dar în șpec exista un material care să ocupe spațiul „rezervat” și ziarul a apărut la timp. Iar viața a mers înainte și fără „strategia de tranziție” cu pricina, de care n-a mai auzit nimeni niciodată.
Interviul este, așadar, un gen publicistic realizat prin dialog între cel care pune întrebări, adică ziaristul, și cel intervievat. Aceasta nu înseamnă că jurnalistul este doar un robot, transmițător de întrebări. Datoria lui, dacă se pricepe, este să asculte atent și să intervină, cerând precizări atunci când răspunsurile primite i se par superficiale, ori insuficient de clare sau interpretabile. După cum, este greșit să cadă în extrema cealaltă, în care reporterul ține morțiș să se arate atotștiutor, întrerupe frecvent interlocutorul, iar în final se constată că a vorbit mai mult decât persoana din fața sa. Observăm destul de des asemenea reporteri – supraintitulați „moderatori” – pe la emisiuni de televiziune!
În media circulă o anecdotă:
― Reportere, mi-a plăcut interviul pe care l-ai publicat în ziarul de azi. Mai ales întrebările…
― Mulțumesc pentru apreciere.
― Iar celui intervievat i-am spus exact invers!
Este locul să precizăm că reportajul, dar mai abitir ancheta de investigație utilizează acest mijloc ziaristic – interviul – în căutarea faptelor și interpretărilor relevante pentru tema propusă. De fapt, adeseori în aceste cazuri se realizează interviuri cu mai multe persoane. Iar condiționalitățile și precauțiunile la care m-am referit mai sus este util a fi luate în considerare față de toți cei intervievați.
Și câteodată este de dorit să extindem cât mai mult aria persoanelor cu care dialogăm la temă, chiar dacă la un moment dat ni se pare că am intrat într-un hățiș de opinii prin care este dificil să răzbatem.
Evident, păstrăm măsura și nu ne avântăm în dialoguri aspre, dacă nu este cazul.
Pentru a conchide acest subcapitol, voi sintetiza afirmând că interviul este într-un anumit fel și un duel psihologic între două persoane, în care se recurge și la atacuri, la fandări sau la pași în spate. Așa încât, nu este exclus ca atitudinea reporterului să oscileze de la replieri, printr-o naivitate prefăcută, până la asalturi surpriză, chiar tăioase. După cum interlocutorul poate proceda așijderea. Important pentru gazetar este să se afle mereu în gardă și gata de atac.
Regula sfântă – „Audiatur et altera pars”
Mai pe românește „ai obținut” o opinie, mai caută să afli și altele, mai ales în caz de acuzații ori incriminări venite din partea celui care a emis prima opinie. De fapt, chestiunea este mult mai profundă și are sorgintea în investigația polițienească ori judiciară. De la latini am mai moștenit un principiu sacrosanct în justiție: „Testis unus testis nullus”, adică nu te poți bizui în a formula o acuzație și a da o sentință pe baza unei singure mărturii.
Cu aplicație în meseria reportericească aceste reguli sfinte amintite mai sus înseamnă în primul rând ca orice informație să fie verificată, atestată cel puțin din două surse, atenție, credibile. Dacă avem mai multe căi de control cu atât mai bine. Altfel ajungem la anecdotica informație dintr-un ziar central despre „găina care a făcut pui vii”. Glumă, glumă, dar adesea o informație insuficient de credibilă poate produce seisme în spațiul public.
La fel se pune problema în cazul în care dai crezare și deci curs liber în spațiul media unor acuzații fără a căuta să afli și punctul de vedere al celui vizat. Dacă ai cât de cât conștiință profesională, dacă te temi de un penibil proces de calomnie, domnule ziarist nu te grăbi să lansezi știri-bombă „culese din zbor” când se află în joc demnitatea unei persoane sau bunul renume al unei entități.
Eu așa gândesc și sper că așa m-am comportat de-a lungul carierei, deși am mai obținut câteodată informații explozive, care s-ar fi încadrat în așa-numitul interes public. Poate că am fost prea scrupulos, dar asist astăzi la cârdurile de reporteri care năvălesc peste câte un personaj cercetat în justiție, înainte să-i fie demonstrată vinovăția.
În context, propun un aforism amuzant al lui Valeriu Butulescu, întâlnit în lucrarea „Imensitatea punctului”: „Cum să scrieți așa ceva în ziare? Vă dați seama cât este de periculos? Dacă citește cineva?”
Câteodată, setea de senzațional duce la încălcarea regulilor etice și profesionale ale jurnalismului. „Un câine a mușcat un om nu este o știre, dar un om a mușcat un câine, cu siguranță da”. Este însă tot atât de adevărat că știrile „bune” nu vând ziarul. Pățesc ceva ziariștii care nu își onorează meseria? Nu pot să uit imaginile filmate în momentul în care un asemenea „jurnalist” este îndesat cu forța într-un tomberon de gunoi de către un individ care s-a considerat prejudiciat de acuzele publice ce i-au fost aduse.
Îmi aduc aminte că prin anii 2000 mă întorceam dintr-o deplasare profesională din Germania și Portugalia. Avionul aterizase și rula pe pista de la Otopeni, când mobilul sună insistent. Purtătorul de cuvânt al celei mai mari bănci comerciale din România mă ruga ca, în drum spre casă, să mă opresc la ei pentru o discuție cu președintele. Îmi precizează că este o problemă urgentă. Ce se întâmplase? Se pare că și în contextul scandalului cu FNI, s-au lansat în spațiul public zvonuri privind un posibil crah al băncii, ceea ce ar fi afectat serios sistemul bancar național. Era o aberație, pentru că, dimpotrivă, situația financiară a băncii prezenta o remarcabilă soliditate și era în stare să demonstreze acest adevăr. Printre altele, se demaraseră pregătiri pentru ca de la bănci din străinătate să vină în țară două sau trei avioane încărcate cu însemne monetare pentru cazul în care s-ar fi instaurat panica, iar depunătorii ar fi asaltat ghișeele băncii pentru a-și retrage economiile.
Firește că, folosind aceste informații corecte, presa serioasă, care se bucura de credibilitate în opinia publică, printre care și ziarul „Adevărul” la care lucram, au demontat piesă cu piesă acțiunea calomnioasă și situația s-a calmat.
Pe când lucram la acest capitol al cărții m-am întâlnit cu unul din cei mai de încredere jurnaliști, care s-a bucurat întotdeauna de o bună reputație, colegul Adrian Vasilescu. Tocmai ieșise din clinciul mediatic al unor acțiuni de presă, vădit calomniatoare la adresa unui personaj din lumea bancară, pentru care a pus la bătaie argumentele și faptele reale pentru a le contracara și a apăra adevărul. Nemulțumirea lui era legată de practica unor jurnaliști de a da drumul în spațiul public a tot felul de alegații, de interpretări aiuristice ale unor date, fără a încerca măcar să le verifice dintr-o a doua sursă, autorizată. Ce conta pentru aceștia terfelirea în noroiul pixului a unei persoane!
Dincolo de cazul în speță, știindu-i și pregătirea juridică, i-am solicitat o opinie privind calomnia în presă. Mi-a furnizat un punct de vedere pe care îl reproduc succint în cele ce urmează: «A spune, în spațiul public, povești inventate li se întâmplă tot mai frecvent unor comunicatori înrobiți spiritului „epocii post-adevăr”, cum numesc sociologii acest segment de timp în care o parte semnificativă din mass-media a uitat de probarea adevărului; iar verificarea informațiilor din mai multe surse este floare rară.
Acum este moda dezvăluirilor calomnioase. Un obicei relativ nou, ca anvergură, născut în anii crizei, care și-a întins ramificații în presa de pretutindeni. Așa că nu rareori judecățile de valoare nu se mai fac cu fața la realitate, ci din perspectiva doar a ceea ce unii jurnaliști reușesc să înțeleagă din conceptul „politically corect”, pus în circulație în întreaga lume. Și tot în lumea întreagă sunt tot mai multe cazuri, devenite notorii, de mari jurnaliști care demisionează fiindcă nu mai vor să facă jocul patronatelor unor trusturi de presă interesate de senzațional fie și cu prețul sacrificării adevărului. În numele… dreptului suveran la liberă exprimare.
Dacă, într-adevăr, este corect să fie condamnat rasismul, să fie ocrotite minoritățile ori să ne debarasăm de mentalitatea că „bătaia copiilor ar fi ruptă din rai”, nu mai poate fi corect să gândești că a condamna calomnia înseamnă să încalci dreptul la liberă exprimare. Or, tocmai într-un asemenea mod, cum că pedepsirea calomniei ar oprima dreptul la liberă exprimare, a gândit Parlamentul României când, sfidând Constituția și două decizii ale Curții Constituționale, în momentul unu a abrogat, în vechiul Cod Penal, sancționarea penală a calomniei, iar în momentul doi a făcut ca această pedeapsă să nu mai apară în noul Cod Penal. S-au pierdut astfel în neant două decizii ale Curții Constituționale, potrivit cărora a nu mai fi sancționată penal calomnia este ceva împotriva Constituției.
Numeroși juriști au remarcat că, pe acest fond, s-au intensificat bălăcăreala publică între politicieni și falsele dezvăluiri în mass-media. Astăzi, în România, de lezarea demnității, onoarei și reputației persoanei nimeni nu se mai poate apăra decât în lungi, complicate și sâcâietoare procese civile, de care cei mai mulți se lipsesc. Legea penală nu mai intervine nici măcar cu o amendă!
Și, vorba lui Pierre de Beaumarchais, în celebrul lui „Bărbier din Sevilla”: „Calomniați, calomniați, ceva tot mai rămâne!”
Se întâmplă ca meseria noastră să presupună riscuri. Pe baricadele profesiei unii jurnaliști ajung să-și piardă viața. Dar sunt riscuri asumate, în respectul față de meserie. Ceea ce este cu totul altceva față de situații în care ziaristul o pățește din cauza comportamentului neetic, ori neprofesional, ori pur și simplu a supralicitării capacităților sale reale, ori denotă lipsă de talent.
Dar, ce să-i faci, ca în orice meserie și în jurnalism viața alege grâul de neghină și îi rejectează din spațiul public pe neaveniți. Măcar să sperăm că așa se petrec până la urmă lucrurile.
Revenind la tema acestui subcapitol, ce se întâmplă dacă nu se obține validarea informației dintr-o a doua sursă, renunțăm să lansăm știrea care ne-ar da prioritate în informarea publică?
În ce mă privește eu așa aș proceda, m-aș lăsa păgubaș. Numai că în ultima vreme în practica jurnalistică a mai apărut o găselniță, soră cu bârfa: devoalarea publică a informației respective, cu precizarea că a fost obținută „pe surse”. Cu alte cuvinte, „Oameni buni, stimați cititori ori telespectatori, luați-o ca un zvon, dar noi am zis-o. Dacă se confirmă mai târziu bine, dacă nu, asta este!”. Și pastila se înghite – ca un placebo.
Regula exprimării opiniilor multiple –
talk show-ul
Acest gen publicistic a fost lansat și utilizat la început de presa scrisă și se numea „dezbatere” ori „masă rotundă”. Acum s-a adoptat expresia englezească. Deci se stabilește o temă și câteva personaje – presupuse a fi cunoscătoare ale domeniului – sunt invitate să-și expună punctele de vedere în confruntare unii cu alții. Iar moderatorul jurnalist este pus în situația de a căuta să țină frâiele discuției, ca să nu se abată de la titlul propus și să nu degenereze într-o ceartă în toată regula. Îndeosebi în abordarea subiectelor politice spiritele se încing, iar bietul moderator nu apucă să scoată nici o exclamație, pentru că toți vorbesc cu patos în același timp, fiecare pe partitura lui.
Dacă este o emisiune live, gata, talk-show-ul a zburat! Însă în situația în care dezbaterea este destinată presei scrise, pentru moderatorul reporter travaliul abia începe: are de scos de pe bandă talmeș-balmeșul de opinii care au fost exprimate. Iar munca de descifrare, curățare, aranjare și
selectare a textelor se dovedește a fi extrem de anevoioasă, obositoare.
Plus că uneori, când textele sunt neclare, ai de alergat după interlocutori să-și revadă opiniile. Așa încât, încetul cu încetul, redacțiile presei scrise au încetat să mai acorde spații pentru dezbateri. Ici și colo, mai ales în publicațiile specializate, ori profesionale mai identificăm câte un simulacru de „masă rotundă”.
De aceea, poate că în acest capitol nu ar fi fost neapărat cazul să insistăm asupra acestui gen gazetăresc. L-am adus totuși în atenție pentru că oferă teren pentru a întări cele afirmate anterior despre competența jurnalistului. Dacă intervievarea ține de A.B.C.-ul profesiei, un moderator poate face față unui talk show numai dacă este pe aceeași undă cu participanții la discuție, adică, pe de-o parte, s-a pus la curent cu tema pe care o propune și, pe de altă parte, are abilitatea, talentul de a stăpâni oamenii „furioși” puși în contact și a-i îndrepta firesc, pas cu pas spre obiectivul propus.
Și ar mai fi de spus un lucru: „Știți de ce un elefant are coadă? Ca să nu se termine brusc”. Ei bine, cel mai neplăcut este ca o dezbatere – cel mai adesea din lipsă de timp sau spațiu – să-și epuizeze energia și elanul fără a se stabili o concluzie, pe care cel mai în măsură să o formuleze ar fi jurnalistul-moderator. Sau, dacă nu se simte în stare a se exprima la nivelul elevat al discuțiilor, să ofere în final ocazia să sintetizeze celui pe care îl consideră mai competent ori obiectiv dintre cei prezenți.
Regula documentării riguroase –
„Verba volant, scripta manent!”
Ne-am referit până acum la exprimarea opiniilor, ca mijloc de informare jurnalistică. Dar numai stând de vorbă ba cu unul, ba cu altul nu este suficient spre a garanta o informare corectă asupra unui subiect. Cuvintele zboară, uneori exprimate sub imperiul unui moment tensionat și veridicitatea celor aflate poate fi alterată de inconsistența unor afirmații subiective.
De ce credeți că asistăm câteodată la transferul a tone de dosare și echipamente de calcul, rechiziționate în cercetarea polițienească ori judiciară a unor cauze? Așa cum precizam anterior, jurnalistul nu poate proceda la fel: nu are nici timp, nici pregătirea suficientă pentru o expertiză și nici dreptul să pătrundă în intimitatea unor documente private. Dar a se limita doar la ce a reținut reportofonul este cel mai adesea periculos, păgubos.
În capitolul intitulat „Mangafaua sună la telefonul scurt” din cuprinsul acestei cărți relatez o întâmplare în urma căreia, dacă nu aș fi fost blindat cu documente și declarații scrise, un articol în care criticam instituția ministerială condusă de un puternic al vremii mi-ar fi putut atrage extincția din presă, cu cuvenita tinichea agățată de coadă.
Nici în vremurile de azi nu este comod să scoți din sărite prin articolele tale un potentat al afacerilor private, ori un personaj bine situat politic. Dar dacă n-ai un spate asigurat printr-o solidă documentare riscul avântării într-o campanie de dezvăluiri explozive este extrem de ridicat.
Chiar în situația în care nu îți propui neapărat ca prin articolele tale să combați corupția și jaful, ci doar să semnalezi existența unor neajunsuri funcționale, a unor reglementări deficitare ori să atragi atenția asupra birocrației și nesocotirii unor drepturi civile și tot ai nevoie de un blindaj.
Firește, față de acum trei decenii, când jurnaliștii aveau nu numai dreptul, ci și obligația să investigheze până la sursă, într-o entitate economică sau socială, cauzele unor neajunsuri, acum primează dreptul inalienabil al proprietății private ori al des invocatului secret de stat.
Prin lege se prevede că ziaristul are doar dreptul să formuleze întrebări la care, în termenul legal, i se vor da răspunsuri. Mai există și alternativa purtătorului de cuvânt, care are și el competențe limitate în a clarifica o situație sau alta. Comunicatele de presă le putem lua ca atare sau cu o anume circumspecție.
Și totuși… Există o serie de documente publice care pot fi accesate: site-uri ale unor instituții, organizații ori entități, rapoartele financiare și alte documente depuse la Registrul Comerțului, rapoartele firmelor din portofoliul Bursei de Valori, împreună cu rapoartele de audit. După cum, în anumite condiții, pot fi consultate și unele dosare cu conținut juridic, precum și motivarea unor sentințe judecătorești. Apoi, rapoartele unor instituții publice cu atribuții de control și audit, precum Curtea de Conturi a României. Sau pur și simplu sunt de analizat documente cuprinse în diverse secțiuni publice ale Monitorului Oficial. Uneori, chiar cei intervievați ori investigați se declară de acord să pună pe masa jurnalistului anumite documente.
Spre deosebire de jurnaliști, organele de investigare și control abilitate prin lege au, firește, posibilități mai mari de a păși pe căile care duc spre adevăr. Dar să nu dezarmăm! Tocmai în depășirea dificultăților de documentare constă frumusețea profesiei de jurnalist, iar succesul unei acțiuni media este cu atât mai mult de apreciat.
Câteodată însă se întâmplă și „minunea” ca organele de anchetă ale statului să accepte, ba chiar să fie interesate de colaborarea cu presa. Situație interesantă și, poate, utilă, dar și în acest caz nu strică un strop de circumspecție din partea jurnalistului.
Până una alta, ca să dormiți liniștiți și cu conștiința împăcată aveți grijă ca „dosarul” acțiunii publicistice să conțină nu numai înregistrări, ci și documente, probe, pe cât posibil cât mai consistente.
Regula redactării articolului – „simplu, logic, convingător”. Și aș mai spune – realizat atractiv, cu talent publicistic
Se spune că ziarist nu este cel care scrie la ziar, ci acela care este citit.
În unele țări occidentale în redacții funcționează trei categorii de profesioniști, pe care i-am întâlnit și în filmele cu eroi jurnaliști. Mai întâi, reporterii, furnicile harnice, care adună informații, iau interviuri, solicită opinii – mai mult ori mai puțin oficiale. Deci fac munca grea, de impact cu fenomenul investigat. O altă categorie sunt documentariștii – cei care „scormonesc” prin arhive, pe internet, prin bazele de date disponibile în căutarea a tot ceea ce poate fi valorificat în folosul investigației. În fine, când toate firele anchetei sunt adunate într-un ghem, intervin rewriterii, adică scriitorii de texte, care redactează propriu-zis articolul pentru a fi publicat. Sigur, există filtre de control, inclusiv de ordin gramatical, lexical.
La noi este obiceiul ca un redactor, ajutat uneori de către un reporter ori de doi, să ia investigația de la un capăt și să o ducă până la conceperea formei redactate pentru tipar.
Care sistem este mai bun? Nu-mi propun să insist asupra unui posibil răspuns, întrucât cunosc bine numai practica autohtonă.
Ideea este însă că nu te apuci să așterni pe hârtie (ori pe computer) articolul până nu ești convins că te afli în posesia tuturor datelor, că acestea sunt credibile și îți poți asuma răspunderea față de fiecare rând pe care îl vei redacta. De regulă, articolul nu țâșnește automat din pasta pixului ori de pe taste. Recomandarea mea este să mai zăbovești puțin asupra zumzetului reportofonului și a foilor cu dovezile documentate și să le ordonezi, ca idei, pe o ciornă. Este timpul consacrat sedimentării, reflecției. După care, eu cel puțin așa procedam, așterneam în gând frazele, una după alta. Ori le creionam pe o ciornă, ca nu cumva să uit o formulare care mi s-a părut inspirată.
Și nu m-am cantonat în orgolii, nici pe parcursul investigației, nici în etapa finală a redactării articolului de a solicita și la nevoie alte păreri colegiale. Care nu de puține ori m-au ajutat să ies din blocaje, inerente unei cercetări de anvergură. Oricum, articolul nu se publică decât după ce îl examinează, uneori cu sâcâietoare atenție, o persoană din conducerea departamentului editorial sau a redacției.
Și nu este cazul să ne simțim frustrați dacă ni se vor face observații ori vom primi sugestii. Este adevărat, avem de partea noastră principiul independenței actului jurnalistic. Dar dacă articolul are vulnerabilități, nefiind, cum se spune, argumentat beton, atunci – eliberat în spațiul public – poate dăuna nu numai ca imagine, dar și material publicației, editorilor. Dacă, întâmplător, jurnalistul este și proprietarul gazetei, nu are decât să ia orice decizie de publicare dorește, asumându-și toate riscurile, inclusiv de a fi târât în justiție. Și avem exemple de ziare și posturi TV care au pierit pe limba patronilor.
În ce mă privește, nu m-am sfiit să ascult toate opiniile privind concluziile și forma propusă spre publicare a articolului meu. Am analizat observațiile și unele chiar m-au ajutat. Dar dacă am considerat că am dreptate în formulările mele, m-am bătut cu toată cerbicia pentru a-mi apăra scrisul. Cu o mențiune: am reușit să mă comport astfel și să am 100 la sută câștig de cauză abia după anul 1989. Însă nici înainte nu mi s-a cerut să accept mari compromisuri, dacă aveam grijă cum prezint lucrurile în scris.
În privința redactării am învățat să-mi gradez relatările, să reproduc pe cât posibil opiniile exprimate de interlocutori, cu argumentele fiecăruia, datele colectate pentru ca verdictul, concluziile să decurgă firesc, spre final. Uneori, când investigația a fost mai complexă, nu am ezitat să-mi împart materialul redactat în două sau trei părți, publicate succesiv. În felul acesta nu plictisești cu texte lungi cititorii și le menții interesul pentru subiectul abordat.
Regula relevării unor soluții
Firește, este vorba de soluții pentru îndreptarea neajunsurilor semnalate în ancheta jurnalistică, ori într-un comentariu ori editorial. Să nu ne așteptăm ca descoperirea unor neajunsuri, a unor lipsuri ori ilegalități să-i facă fericiți pe cei considerați vinovați. Pe parcursul carierei profesionale mi-a fost dat să ascult din partea celor „lezați” de câte un articol și următoarea replică: „Domnule, poate am greșit, poate nu, dar aș fi interesat să aflu cum s-ar fi descurcat, cum ar fi procedat în situația dată jurnalistul dacă ar fi fost în locul meu? E simplu să critici, dar ce soluții există ca lucrurile să meargă mai bine?”
Evident, sunt vorbe care te pun pe gânduri. Adevărul este că adesea ziaristul este atât de încântat de tot ce a putut el să descopere, încât articolul lui este tot o critică de la un capăt la altul, fără nici o referire la contextul în care s-au petrecut neregulile și cum puteau fi evitate. Nimeni nu îi poate pretinde unui jurnalist să se situeze în postura tehnică a celui încriminat. Dar dacă a fost în stare ca, documentându-se serios, să pună, cum se spune, degetul pe rană, atunci este firesc să i se ceară să nu se oprească în stadiul constatativ. Ci, apelând la aceleași surse care l-au consiliat și dus spre adevăr, să caute și să pună în evidență și soluții pertinente pentru îndreptarea de fond a lucrurilor, mergând inclusiv pe sugerarea unor perfecționări de ordin legislativ ori a anumitor măsuri organizatorice.
Aici este partea cea mai grea a unei investigații, pentru că ai nevoie de argumente solide de ordin tehnic ori juridic. Dar nu te poți opri numai la stadiul constatărilor, iar investigația ta va avea relevanță și utilitate numai dacă vei oferi și „soluții”. Ceea ce am afirmat aici consider că este valabil și în cazul comentariilor de orice fel.
Și mai am un secret: să nu închizi niciodată porțile anchetei odată cu articolul publicat. Găselnița este să inviți cititorii să-și exprime părerea în chestiunea abordată. Inclusiv să acorzi dreptul la replică. Firește, dacă este formulat civilizat și argumentat, în ton cu articolul la care se referă. Sunt demersuri oneste, dovezi de respect pentru cei cărora li te adresezi, iar câteodată se întâmplă să mai afli în acest mod și un drum inedit pentru continuarea anchetei.
*
* *
Odată, pe când împărtășeam colegilor mai tineri, aflați la început de drum, câteva din gândurile despre gazetărie, pe care le-am așternut în bună parte în rândurile de mai sus, am fost solicitat să enumăr, fără comentarii, calitățile unui ziarist care încearcă și reușește să se afirme în lumea investigațiilor de presă. În opinia mea, acestea sunt: curajul; tenacitatea; onestitatea; inteligența și talentul; curiozitatea; scepticismul; discreția; pregătirea temeinică în domeniul investigat; capacitatea de repliere și adaptare. Iar toate aceste calități se subsumează într-o însușire supremă, fără de care n-ai ce căuta în meseria noastră: să-ți pese realmente, cu sinceritate, de ceea ce se întâmplă în mediul în care trăiești.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *