Asemeni lui Blaga, m-am întrebat deseori ce ar fi fost mai bine să fac în viața asta a mea, atât cât mi-a îngăduit-o Bunul Dumnezeu. Să iubesc până la destrămarea ființei o femeie cum alta nu mai este, ori mai bine să înalț o biserică? Grea întrebare, câtă vreme în ambele cazuri de pre-nemurire vorbim. Un răspuns, totuși, ar putea fi acesta: să înalț o biserică așa cum alta nu a mai fost și nu va mai fi, cu chipul femeii zugrăvit pe toți pereții, oriîncotro aș privi printre îngeri și sfinți. Astfel, chipul ei mi s-ar arăta aidoma florii de lotus trăgându-și lumina și miresmele din întunericul ancestral, pe când legi și reguli nu apăruseră.
Cartea scriitoarei Ana Calina Garaș, Daci Nemuritori (Editura RAO, 2021) este o povestire de tip Upanișadă („stai și ascultă” în hindi) despre nașterea și credințele unui popor străvechi, pe cât de misterios, pe atât de statornic-răbdător în devenirea lui istorică. Despre traco-geto-daci s-a scris mult, s-a scris admirativ și cu folos, barem pentru trăitorii meleagurilor Carpato-Danubiano-Pontice, chiar dacă unora sau altora din vecinătățile ulterioare nu le-a convenit și încă le convine mai puțin.
În povestirea ei, cu multă răbdare și deosebit talent, Ana Calina Garaș ne îndeamnă să credem că traco-geto-dacii au ținut cândva în imemorial, pe baiera inimii lor, toată suflarea bătrânului continent Europa. Că din nordurile cele reci și până-n arșița sudului mediteraneean, începând tocmai cu „Imnurile” Belagine murmurate în ograda zeiței Hestia și trecând prin atotcuprinzătoarea înțelepciune a marelui Zalmoxe, vechile lor credințe au înrâurit ori chiar s-au făcut temelie religiilor precreștine ale încă multor popoare în devenire.
Există o vibrație și un foșnet continuu în paginile cărții Daci Nemuritori, prin care autoarea lunecă ea însăși în poveste făcându-se punte de lemn tânăr între zeii coborâtori pe pământ și ideea de sfințenie Hristică. Astfel, din roua ierbii sacrului munte Kogaion, pornesc oriîncotro străluciri și raze, dezvelind pentru nemuritorii aidoma timpului veșnic, marile taine ale sufletului-spirit și ale trăirilor în limită, sfidând constrângeri și convenții. Traco-geto-dacii iubeau viața, iar grupa lor sanguină era libertatea absoluta. Zalmoxe i-a învățat plânsul dinaintea fluturelui cu o aripă sfâșiată, dar și râsul dinaintea morții pe care ei o percepeau ca pe o trecere dintr-o viață în altă viață.
Tot astfel și despre stil amintind, cartea devine profund și voit picturală, cu întrepătrunderi și adâncimi de culoare ivite din căldura propriilor trăiri ale autoarei, amplificând și mai intens senzația de vibrație și foșnet despre care aminteam mai înainte. Acesta este un lucru extrem de important, din care Ana Galina Garaș detașează liantul cheie al povestirii, anume forța viețuirii cu toate porțile sufletului deschise la granița dintre lacrimă și surâs, dintre basmul nunților împărătești și scâncetul noului născut, toate izvorând din preaplinul iubirii lui Zalmoxe și trecute excelent prin filtrul textual al narațiunii.
Firește, orice creație presupune și o anume tehnică de urmat, însă ea, creația, nu devine numaidecât operă, dacă nu include și un strop de factor irațional, barem atâta cât îngăduie talentul fiecăruia, ceea ce numim până la urmă „har”. Acest har pretinde scriitorului un altfel de atașament, o chirurgie anume în lacrimă și în surâs deopotrivă, iar Ana Calina Garaș înțelege cel mai bine asta in cartea ei. Dovadă stau paginile unde autoarea povestește despre căderea Sarmisegetuzei și despre sfârșitul regelui Decebal, pagini traversate de o profundă trăire și implicare emoțională. Ni se sugerează, printre altele, că timpul istoric al omului este 90% suferință și, mult mai puțin, doar 10% fericire, aici pe pământ. Ei bine, acel 10% îl transferă „preoteasa templelor sacre și al răsăriturilor de lună”, cum am numit-o eu pe Ana Galina Garaș, personajelor din carte, alăturându-se vizionar marelui Zalmoxe, lui Deceneu și Bunului Iisus în siajul precreștin, și declarându-le nemuritoare.
Astfel, Daci Nemuritori devine operă de sine stătătoare, „precum un măr cu carnea egală și suavă în rotundul ei”, ca să-1 cităm tot pe Lucian Blaga.
P.S: Recunosc, personal nu am sărit afară din paginile cărții Anei Calina Garaș odată cu fabuloasele ei personaje, de teamă că, rătăcindu-mă de ele, nu aș mai fi găsit drumul înapoi, astfel ratând încă multe altele din frumusețea unei povestiri extraordinare!
Mihai Antonescu