”Despre bucurie în Est și Vest”
Septembrie vibrează cu intensitatea emoției de toamnă invocată de Nichita Stănescu, dublată de cea a regalului muzical enescian, grație Festivalului Internațional consacrat marelui compozitor român (de altfel, etimonul latinesc festivus, care înseamnă sărbătoare, regal, ne conduce spre această idee).
Am avut bucuria să asist la primele zile ale sărbătorii muzicale, zile care au coagulat o pleiadă de nume, desigur, importante ale artei interpretative: Kirill Petrenko (recent învestit în funcția de dirijor-şef al Filarmonicii din Berlin), violonista Patricia Kopatchinskaja, soprana Diana Damrau acompaniată de harpistul Xavier de Maistre, mezzosoprana Joyce DiDonato și pianistul David Zobel.
De la bun început aș vrea să punctez că acest articol nu este o cronică, nici un gest gazetăresc prin care să evaluez prestația artiștilor de top amintiți. Este inutil, aproape nelegitim să dezbatem, la acest nivel, tehnica, frazarea, stilul, interpretarea. Ele au fost, desigur, sursele primare, temelia evidentă pe care s-a construit întregul eșafodaj artistic. Dar aș vrea să subliniez câteva aspecte care m-au impresionat la toți acești mari artiști, cu atât mai mult cu cât trăim într-o societate în care se promovează tot mai mult non sau pseudovalorile, vanitatea și epigonismul.
Am remarcat discreția lui Kirill Petrenko, trăsătură cardinală a personalității sale și detectabilă din prima clipă, de la felul în care intră și iese de pe scenă, maniera în care dirijează, felul parcimonios în care își dozează aparițiile media și toată interacțiunea cu publicul. Cu toate acestea, nu este un artist lipsit de personalitate. Dimpotrivă. De la gândurile sale cu privire la noua funcţie (expuse în puținele sale prezențe la conferințele de presă), de la raportul echilibrat, democratic și elegant pe care îl abordează vizavi de muzică și orchestră, discreția lui Petrenko este aceea a unui artist umil, perseverent şi complet dedicat pasiunii sale. De altfel, acesta mărturisea într-un interviu că în demersul său dirijoral urmărește aşa-numita „măsură justă”, concept despre care vorbeşte Aristotel în „Etica nicomahică“ și pe care îl foloseşte în definirea virtuţii etice. „Am citit, acum nu multă vreme, «Etica nicomahică» a lui Aristotel… Încerc să găsesc măsura justă la toate nivelurile, nu doar între prea tare şi prea delicat, între prea rapid şi prea lent. Asta nu exclude a merge la limită. Dar trebuie s-o faci prin intermediul măsurii juste. Personal, asta e ceea ce încerc în dirijare“. Și reușește. Iar orchestra îi răspunde cu responsabilitate, asumare, prezență și concentrare totală, eforturi conjugate în perfectă armonie și echilibru. O lecție muzicală (cu conotații civice) de implicare în actul artistic.
Am fost martori duminică seara la câteva momente emoționante, după concertul susținut de violonista Patricia Kopatchinskaja, care a interpretat dificilul Concert pentru vioară şi orchestră op. 36 de Arnold Schönberg. Artista l-a invitat pe Laurenţiu Dincă, singurul violonist român al Orchestrei Filarmonicii din Berlin, să interpreteze împreună bisul, „Baladă şi joc“ de György Ligeti, ca recunoaștere și celebrare a celor 35 de ani de carieră ai instrumentistului în prestigiosul ansamblu german. Gestul violonistei a fost de rară nobleţe, completat la sfârşitul concertului de însuşi Kirill Petrenko, care i-a oferit lui Laurențiu Dincă buchetul de flori primit în dar.
Aceste momente mi-au adus aminte de un episod faimos, devenit un reper artistic al primei ediții a Festivalului, în care violoniştii Yehudi Menuhin şi David Oistrah au interpretat împreună, în afara programului anunţat, Concertul în re minor pentru două viori şi orchestră de Johann Sebastian Bach. Totul a pornit de la o dispută între cei doi violoniști, care discutau aprins, lăudându-şi fiecare sonoritatea propriei viori Stradivarius. „Ce-ar fi să împăcăm Estul cu Vestul în Dublul de Bach?” – a întrebat maestrul George Georgescu. Atunci Yehudi Menuhin i-a propus lui Oistrah să schimbe între ei viorile Stradivarius şi să cânte celebrul Concert în seara de 18 septembrie 1958. După ultimul acord al lucrării, tăcere. Apoi în sală a izbucnit o furtună de aplauze; și pe fundalul acelor aplauze, Oistrah se îndreaptă către Menuhin și îl ia în braţe; o frumoasă întâlnire între Est şi Vest pe teren sonor, pe care publicul a înţeles-o în adevărata sa semnificaţie. De altfel, această punte artistică între Est și Vest este valabilă și astăzi, tocmai prin artiști precum Patricia Kopatchinskaja și Laurenţiu Dincă, muzicieni care s-au născut și format (parțial) în Est și și-au perfecționat măiestria interpretativă în Vest.
Frumoasele străine
Soprana Diana Damrau și mezzosoprana Joyce DiDonato, „frumoasele străine” – cum ar spune Cărtărescu, au susținut duminică, respectiv luni, două recitaluri, două evenimente – regal, pledoarii pentru talent, eleganță, aristocrație artistică.
Primul recital, cu inedit acompaniament de harpă (Xavier de Maistre), a revelat o interpretă expresivă, sigură și luminoasă, cu o versatilitate și o fluiditate a vocii impresionante. Și cel mai frumos, există în Diana Damrau o onestitate artistică incontestabilă a actului muzical, pusă în valoare de un repertoriu complex (Felix Mendelssohn-Bartholdy, Serghei Rachmaninov, Reynaldo Hahn, Vladimir Vlasov şi Francis Poulenc) și bucuria aproape copilărească pe care o manifestă în fața aplauzelor necontenite ale publicului. Neafectată în cânt și deschisă în întâlnirea cu spectatorii, împărțind cu generozitate bisuri, Diana Damrau este bucuria revelatoare a oricărui spectator. Şi atunci când unei asemenea voci şi personalităţi i se alătură un instrument cu rezonanţe, harpa, nu se poate decât să rezulte o performanţă unică şi memorabilă. Căci Xavier de Maistre a dovedit o forţă, o eleganţă şi o virtuozitate care le-au completat perfect pe cele ale sopranei. În cele trei momente solistice („Le Rossignol” de Liszt, aranjament de Henriette Renie, „Allegro de concert” de Enescu şi „Légende” de Henriette Renie), harpistul a dat măsura talentului său incontestabil.
Se observă chimia artistică pe care cei doi o au pe scenă şi faptul că ştiu să-şi echilibreze foarte bine şi în mod inteligent evoluţiile. Dovadă este şi reacţia spectatorilor de la finalul serii, care au reuşit să îi readucă pe protagonişti pe scenă pentru trei bisuri minunate: liedurile „Nichts” şi „Wiegenlied” de Richard Strauss şi chanson-ul „Villanelle” de Eva Dell’Acqua.
Joyce DiDonato, la fel de plăcută și charismatică precum în cursurile de măiestrie și interviurile pe care le susține în universități și opere din întreaga lume (și care pot fi urmărite grație tehnologiei moderne) este o prezență tonică. Stilul american, degajat, se particularizează în aparițiile sale scenice, artista fiind și un entertainer desăvârșit. Desigur că repertoriul abordat (Haydn, Mozart, Bellini, Rossini, Berlioz, Pablo Luna, Reynaldo Hahn), i-a permis solistei să încarce interpretarea cu mai mult dramatism, să accentueze jocul de scenă, într-un flux-reflux atent conjugat cu stilul piesei. Dar de menționat: nimic forțat la Mozart, nimic prea mult la Händel. Joyce este, de fapt re-joice (bucuria) auditivă, vizuală, a fiecărui meloman. Artista a fost acompaniată la pian de remarcabilul David Zobel (vocal coach, rafinat, sensibil și cu o vastă experiență interpetativă).
Și, revenind la ideea de început, există un numitor comun al celor două interprete, calitate pe care am remarcat-o, de altfel, și în cazul altor mari artiști și care este apanajul celor aleși, al celor distinși: onestitatea, modestia, bucuria de a cânta de dragul artei, iubire pentru muzică, respect pentru public. Nimic ostentativ, demonstrativ, revendicativ. Ci totul în justa măsură nicomahică a lui Aristotel.
Cristina Pascu / UZPR Cluj