default-logo

Întâlnirea de peste ani

Bunica Tatiana, mama vitregă a tatălui meu (femeia care-i dădu viaţă, rusoaica Natalia Tereşcenco, murise la 18 ani, la câteva luni după ce-l născuse, de scarlatină), creştea în spatele căsuţei ei o livadă de vreo zece gutui. Aceştia făceau fructe mari, cât capul unui prunc. Când venea Sfântul Vasile sau Crăciunul, bunica nu le dădea celor care veneau s-o hăiască, s-o semene sau s-o colinde banii pe care nu-i avea, ci – câte o gutuie. Le păstra, numai dânsa ştia cum, în mai multe coşuri de trestie, fiecare fruct învelit în hârtie de ziar, într-un beci de lângă casă. Cea mai mare bucurie a copiilor satului era atunci când ieşeau pe portiţa ei să muşte cu poftă din fructul zemos.

Atunci când avea nevoie de vreun bănuţ – pentru vreo zi de naştere, un botez al vreunui nepot sau vreo nuntă a unei rude – ea se ducea la Chişinău sau la Basarabeasca cu gutuie de vânzare.

Cu câţiva ani înainte de a se duce la Domnul, un vecin invidios şi certăreţ – nişte crengi de-ale gutuilor bătrâni îşi scuturau fructele în toamnă în grădina lui în care nu creştea decât troscot – a turnat motorină la rădăcinile pomilor şi ei s-au uscat. Mai mare durere pentru buna mea „mâcă” nici că se putea. A murit cu gândul că pe lumea cealaltă Cel de Sus, în milostenia Lui, o va aşeza într-un loc luminat, într-un loc cu verdeaţă, pe care ea îl vedea ca o livadă de gutui.

Trecuseră mai mulţi ani de la moartea ei, când am reîntâlnit-o vânzându-şi gutuile în piaţa agroalimentară de lângă cinematograful „Gaudeamus”.

Coborâsem în staţie în drept cu piaţa. Era un ger de minus douăzeci de grade, din cele de care crapă pietrele. Piaţa agroalimentară era pustie. Şi doar în fundul ei stătea la o măsuţă o bătrânică a nimănui, mică de statură, înfăşurată cu un şal vechi, cu o grămăjoară de gutui în faţă. Semăna cu bunica mea, toate bătrânele seamănă la o anumită vârstă una cu cealaltă, şi am hotărât s-o salut. În timp ce mă apropiam, mă privea cu speranţă şi a prins, la un moment dat, să-şi aranjeze gutuile: cele mai multe erau parţial stricate şi ea le întorcea cu stricăciunea în jos, ca aceasta să nu se vadă de la cumpărători.

Era bunica mea, care venise de foarte departe, să vândă gutui, unicul lucru pe care-l mai avea la casa ei, pentru ziua de naştere a vreunui nepot, poate chiar a mea, sau – ca să plătească vreunui meşter să-i repare acoperişul sau să-i pună portiţa care se răsturna cu tot cu gard.

– Cu cât dai gutuile? am întrebat-o.

Ea avea mare nevoie de bani, s-a uitat cu încredere la mine şi mi-a zis hotărâtă:

– Cu zece lei.

Dar imediat, cum nu era lacomă de felul ei, s-a corectat:

– Da’ matale ţi le dau cu cinci.

Cum-necum, sunt nepotul ei.

Doamna mea, care mă însoţea, nu înţelesese la început că vorbeam cu o rudă şi, ca o gospodină care ştie preţul lucrurilor, a prins să răsucească gutuile ca să văd că-s bâhlite pe partea cealaltă.

Bătrâna era îngheţată, nu vânduse, cred, în acea zi niciun fruct, scăpa autobuzul şi atunci ea a prins să se târguiască:

– Luaţi-le cu patru lei. Îs bune pentru compot şi dulceaţă.

– Daţi-mi-le, am zis eu, cu voce de negustor încercat.

– Un kil?

– Nu, le iau pe toate. Pentru compot.

Bătrâna a sărit repede şi a deschis o coşărcuţă de papură plină cu gutui învelite fiecare cu câte o foiţă de ziar.

Mi-a umplut cu ele, fără să le mai cântărească, o pungă mare de plastic, pe care o aveam cu mine.

– Cât să vă plătesc?

– Cât doriţi dumneavoastră, mi-a spus ea generoasă.

Eram convins că, dacă i-aş fi dat şi un singur leuţ, ea ar fi fost mulţumită.

Am înmulţit greutatea aproximativă a pungii cu preţul iniţial cerut de bătrână şi i-am întins banii. Fără să-i numere, i-a înfăşurat într-o batistă pe care a legat-o cu un nod şi a ascuns-o repede în coşarca ei, pentru ca să nu mă răzgândesc.

N-a zis nimic. S-a uitat doar în ochii mei şi cred că m-a recunoscut.

Am ieşit din acea piaţă agroalimentară, fiindu-i recunoscător soţiei că n-a mai făcut şi alte comentarii, căzând de acord cu ea că acele fructe probabil nu-s bune nici de compot, cu atât mai mult de dulceaţă, şi atunci când am trecut pe lângă o pubelă, am slobozit în ea discret punga cu gutuile cumpărate: le-a găsi vreun boschetar, din cei care scotocesc prin tomberoane şi o să-şi facă diseară un compot pe cinste.

Tot atunci mi-am spus: aş putea, Doamne, vreodată să-ţi răspund pentru şansa pe care mi-ai oferit-o de a-i putea mulţumi bunicuţei mele pentru gutuile ei mari şi luminoase, care mi-au umplut cu mireasma lor dulce şi îmbătătoare copilăria şi toate sărbătorile ei cele fără de asemănare?!

Nicolae DABIJA

5 februarie 2015

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*