„Mulțumesc profesorului meu!” sau virtutea recunoștinței.
Duminică, 19 mai, ora 18:30, la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” a avut loc recitalul clasei de canto a profesorului Marius Vlad Budoiu, manifestare desfășurată sub genericul Mulțumesc profesorului meu (Edith Simon, Francisc Fuchs, Ștefan Ronaiși regretatul Gheorghe Roșu). O pleiadă de nume de rezonanță (la propriu și la figurat), a căror convergență de influențe a marcat apolinic traseul profesional al tenorului Marius Vlad Budoiu. Așadar, un eveniment sinonim cu o reverență închinată trecutului pentru că, așa cum spunea istoricul francez Henri-Irénée Marrou: „Fiecare generaţie îşi reface istoria nu pe ruine, ci pe câştigurile generaţiei precedente. Fiecare clipă a prezentului clarifică sub un alt unghi trecutul, suscitând reliefuri neprevăzute”.
Am stat de vorbă cu profesorul universitar doctor Marius Vlad Budoiu, unul dintre cei mai charismatici profesori ai Academiei de Muzică „Gheorghe Dima”și cei mai activi tenori din România. L-am întrebat ce l-a determinat să întreprindă acest demers muzical cu valențe spirituale, să realizeze un recital desfășurat sub auspiciile gratitudinii, într-o societate care uită tot mai mult acest exercițiu al recunoștinței. Pornind de la această întrebare, interviul a căpătat numeroase ramificații, astfel încât am ajuns la un dialog cu multe meandre despre educație, valori, tradiție și inovație, un dialog cu chip de Ianus, ce surprinde dimensiunile trecutului și cele ale viitorului.
P.: Pornim cu geneza evenimentului, de unde amplasarea evenimentului sub semnul recunoștinței îndreptate spre profesorii tăi?
B.: E o problemă care mă frământă de multă vreme și care are mai multe direcții sau aceeași direcție, dar mai multe sensuri, pentru că la fel cum îmi place să receptez recunoștința actualilor și foștilor mei studenți, la fel de importantă este recunoștința pentru profesorii mei, pentru ceea ce au făcut ei pentru mine și pentru ceea ce mi-au dăruit. La un moment dat am găsit un citat foarte frumos din înțelepciunea chineză care spunea așa: „Cel care își onorează profesorul, se onorează pe sine”, ceea ce m-a determinat să acționez. Este o idee care m-a urmărit o vreme, s-a cristilizat treptat și s-a concretizat duminică seara.
P.: Filosoful Constantin Noica spunea că o școală adevărată, implicit un dascăl autentic, livrează nu doar cunoștințe, sfaturi, conținuturi, ci și stări de spirit; de fapt sunt inseparabile informația și nimbul acela afectiv, fără de care nu poți construi nimic în demersul pedagogic.
M.B.: Da, avea perfectă dreptate. Acest lucru este valabil cu atât mai mult în domeniul în care eu sunt activ. Relația de unu la unu este mult mai puternică decât în general, suntem practic un pedagog și un student, sau doi pedagogi și un student. Ca atare, relația aceasta între maestru și discipol este foarte strânsă și se manifestă nu doar la nivelul informației, ci la un întreg nivel cultural și spiritual. Îi dai studentului o informație, dar în același timp e important s-o adaptezi la contextul lui cultural și spiritual, pentru că noi încercăm să creăm artiști, persoane și personalități complexe. Nu toți vor ajunge la un nivel înalt, dar măcar porțile putem să le deschidem.
P.: O educație bună înseamnă a forma și a transforma, a crea oameni deplini, „simfonici”. De altfel, consensual cu ceea ce spui, citeam undeva că termenul grecesc pentru a educa pe cineva este „rythmízomai”; a educa implică ideea de a-i conferi o anumită regularitate dinamică, a-i regla pasul. Dar, totodată, un aspect important este să lași spațiu ritmului personal de dezvoltare al fiecărui student, în baza intuiției structurii celui educat.
B.: Da, în acest sens, aș vrea să spun că unul dintre cele mai importante aspecte pentru mine este educarea independenței omului pe care-l am în față. În branșa noastră, sunt atâția profesori care creează dependență și la care vin interpreții ani de zile după ce au absolvit ca să le ceară sfaturi. La mine nu mai vin să-mi ceară sfaturi, eu îi învăț să gândească singuri, le dau undița și mai departe ei se descurcă singuri și fiecare pescuiește în felul lui. Le dau o rețetă care să fie valabilă nu numai la momentul respectiv, ci să găsească soluția pentru orice fel de problemă. Sunt oameni care cântă pe tot Mapamondul și care au învățat de la mine să cânte sau să-și etaleze talentul și meseria, pentru că ei nu numai cântă, ci au o chemare foarte complexă și ar fi absurd să mă sune de fiecare dată când au probleme, ceea ce se întâmplă la alții. Eu sunt mândru că nu mă sună și că își aduc aminte de mine când le e bine. Așa cum ai spus, ei sunt doritori să le dau un ritm, dar au libertatea cadenței și manifestării proprii.
P.: Revenind la ideea acestui recital, orientată spre profesorii tăi, îmi amintesc aici de romanul „Iosif și frații săi”, în care Thomas Mann arată cum, în vremea lui Avraam, comportamentul fiului era atât de asemănător cu cel al tatălui, încât oamenii făceau cu greu deosebirea între persoana lui și cea a tatălui. Astăzi, în schimb, în contextul marilor aglomerări din școli și universități, tinerii duc lipsă de o astfel de „figură a tatălui”. Iar evacuarea aceasta a tradiției, a comunicării între generații este unul dintre cele mai mari păcate ale societății civilizate, spune Konrad Lorenz. Invocarea imaginii profesorilor tăi, acum când ai ajuns și tu pe marile scene ale lumii, e un gest de mare noblețe.
B.: În acest sistem de învățământ personalizat în care noi lucrăm, profesorul trebuie să fie un idol, un mentor, un guru de la care accepți și sfaturi de meserie, dar și de viață. Eu așa mi-am privit profesorii. În concordanță cu ideea ta, eu când intram în sala de clasă, parcă intram într-un mic templu, cu un comportament aferent, în care relația cu profesorul avea o anumită verticalitate. Și da, asta am învățat, asta am preluat și asta promovez și eu, la rându-mi.
P.: Suntem suma întâlnirilor noastre; în economia vieții noastre sunt întâlniri care ne orientează (așa cum spuneam la început despre profesori), întâlniri care vin să construiască în noi devenirea ca ființe. Cât de importante au fost pentru tine aceste întâlniri?
B. Foarte importante! Eu sunt rezultatul unui puzzle de astfel de întâlniri. Fiecare profesor a adăugat câte o piesă, după care am adăugat și eu cum mi-a plăcut. Nu sunt rezultatul unuia singur.
P.: În general, crezi/recomanzi varianta mai multor profesori, predatul „pe mai multe voci”?
B.: Da, pentru că altfel ne plafonăm psihic. Omul tinde să devină surd și orb în momentul în care este asaltat cu același stimul mereu și mereu. De aceea, când pătrunzi în alte cercuri, cunoști alți oameni și îți dai seama și că mai ai de învățat, realizezi că mai există și alte viziuni și abordări în viață.
P.: Pentru că discutăm de trecut și prezent, de ceea ce a fost și ceea ce este în contextul educației, scriitorul Giuseppe di Lampedusa scrie în romanul său, Ghepardul, o frază de referință în literatura secolului XX: pentru ca totul să rămână la fel, totul trebuie să se schimbe.
B.: Da, ca o paranteză, am fost acolo, unde se desfășoară acțiunea romanului, oamenii erau foarte mândri. Era o societate în care se bucurau de prezent, dar erau atât de conștienți și de mândri de trecut. Revenind la întrebare, există o anumită ierarhie piramidală care funcționează, dacă se respectă. Eu am niște condiții foarte clare atunci când accept pe cineva la clasa mea și de care țin cont „pentru ca totul să rămână la fel” în contextul acestor vremuri schimbătoare și dinamice: în primul rând mă interesează calitatea umană, atitudinea; studentul trebuie să fie om, să fie cu bun-simț. Apoi să fie bolnav după meseria asta, să poată lucra mai mult decât mine. Nu-mi place să văd omul cu nasul pe sus, considerând că ne face o favoare că vine la această instituție. Calitățile umane prevalează asupra talentului. S-a întâmplat să resping studenți pentru că nu îmi plăcea atitudinea lor atotștiutoare și autosuficientă. E un aspect esențial, peste care nu trec, indiferent de cantitatea de talent.
Totodată, modestia este un instrument de nivelare a maselor inventat de comuniști, spunea doamna Doina Modola, una dintre profesoarele mele. Și da, avea dreptate. Dacă ești excepțional, de ce să nu te ridici?
C.P.: Mulțumesc pentru interviu și pentru timpul acordat!
M.B.: Eu îți mulțumesc!
Cristina Pascu / UZPR