LUMEA  LUI  RĂZVAN  CIUCĂ

Mulți se îndeamnă la scris, mai puțini izbutesc. Nu există o rețetă a reușitei dar un parcurs de viață plin de neobișnuit ar putea fi un argument în acest sens. Te ițești dintr-un neam de români- ardeleni, olteni, aromâni, întemeietori de sate și ctitori de biserici – , faci Facultatea de Istorie la Universitatea din București și apoi te arunci în lumea etnografiei. Teren mai toată viața, cunoștințe întâmplătoare dar care uneori ți-au schimbat destinul, strângere de obiecte (doar pentru o viitoare ctitorie, Muzeul Agriculturii din România, 13000 la număr), de datini, colinde, spuse de tot felul. „Am fost tânăr și-am putut și pe toate le-am făcut ”, citezi undeva vorbele unui  „capitalist cultural”. Ți se potrivesc, desigur, și ție dar aș spune că la o scară mult mai mare. Și elementul declanșator rămâne, nu mă îndoiesc, undeva între copilărie și adolescență când înțeleptul tău părinte te-a probozit de „Soarele mă-tii” pentru nechibzuința cu care, în fruntea unor la fel de necopți la minte ca și tine, distrugeați într-o veselie minunatele sobe din palatul Ghica Comănești. „Să muncești să pui la loc tot ce ai smintit”, a încheiat genitorul tău.

Și te-ai ținut de cuvânt.

Puteai străbate țara în lung și în lat, ba să mergi și dincolo de hotarele ei – cum de altfel ai și făcut-o – să petreci, să aduci fleacuri pentru ai tăi și mai apoi să faci rapoarte adormitoare și de netrebuit. Ai ales însă altă cale, aproape ca un canon, fiecare deplasare transformându-se în cercetare, în inițiere și îmbogățire, nu doar sufletească dar și materială pentru instituțiile unde ai slujit cu râvnă de mucenic.

Muzeograf  „cu autostopul”, ai prelucrat un material imens, ai dat definiții, ai scos din uitarea unor cotloane de gospodării țărănești, căci așa cum spui, „ai mâncat o pâine de pe urma țăranilor”, sute de unelte agricole, azi mândria unui muzeu de valoare internațională pe care, vai, nu-l mai poți nici măcar vizita în tihnă . . .

*

Purtam acest solilocviu gândind la Răzvan Ciucă, spirit viu, mereu neliniștit, trăitor în Bărăgan, Câmpia Eternă a României, loc unde se întâmplă veșnic ceva dar unde sunt și sate „închise cu lacăt iar cheia le-a fost aruncată în Dunăre”. Din cercetarea localităților pe cale de dispariție ori a celor prea în grabă trecute la modernitate, RC a scos mereu ceva : „faptele unui zugrav iubitor de osteneli”, istoria celor „14 puțuri de piatră ”, „crucile de leac” de la mânăstirea Dervent, ori cioburi antice de sub viile de la Ostrov. „Noaptea s-ar putea să vedeți și călărețul trac vânând mistrețul”, asigură mucalit etnograful arheolog. Recompune apoi o întreagă spiritualitate rurală când vorbește de putina cu doage de brad – buga – și sonoritatea ei, de gurbeni, de pârga firii, de Dragobete ori de priitoare și lujană – patul încălzit – , de colinde și câte altele.

Stă de vorbă cu activistul cutare, al cărui birou „pute a teamă și transpirație”, dar și cu Ion Florea, sărac până „la colectivă”, mai sărac „în colectivă” și foarte sărac „după colectivă”, ori cu nea Ghiță, „cu bermude și cu țigara electronică între buze”. De la fiecare află ceva, înțelege, confruntă, compară și pe nesimțite începe să cioplească piesele unui puzzle. O face elevat, adesea cu prețiozitate, citând, la loc potrivit, din Freud, din Jung, ori din antecesorii săi într-ale etnografiei și antropologiei.

La un moment dat parcă nu i-a mai ajuns Bărăganul. S-a dus în Basarabia (între altele, în satul Slobozia Mare), în Bucovina, simțindu-se  „o spiță într-o roată largă de femei”, în Transilvania, unde de la neamul potcovarului Andreas Rieger avea să ia „adevărate comori” de tehnică folosită în agricultură.

Această neostoire îi aduce două împliniri, de ctitor și de bun creștin. Muzeul Agriculturii și Domeniile Ostrov poartă pecetea inventivității și creativității sale. Apoi, ca o revelație, va fi înțeles că tot ce a întâlnit, a pipăit, a gustat ori a auzit în de necuprinsa românime, se simte și mâna lui Dumnezeu. Și nu doar că a făcut să renască în plin centrul Sloboziei biserica de la Poiana (binecuvântată lucrarea cu Ierarhul locului, PS Damaschin Coravul, cu pictorii de rasă Ion Nicodim și Ionică Grigorescu), ori a redestinat conacul lui Aurelian Pană de la Frățilești ca mănăstire, dar el însuși se transformă în slujitor al bisericii.

În viața fiecăruia dintre noi sunt cumpene, încercări, cum ar spune smeritul RC. Pentru el o astfel de frângere a fost pensionarea și scoaterea brutală din circuitul oficial al cercetării, al putinței de a face în continuare cunoscute valorile românești în țară și în străinătate. Venise vremea să arate că nu se dă bătut. Și a făcut-o într-o formă cuceritoare prin zecile de povestiri cuprinse în volumul de față. Lectura lor n-are nevoie de criterii axiologice. Fiecare în sine e o piesă din acel puzzle care, încheiat, oferă imaginea vie de continuitate, din vremea precreștină până în zilele noastre a unui spațiu locuit de daci, de romani, răvășit de migratori apoi luat în stăpânire definitivă de români.

Experiența din teren, însoțită de lecturi de cea mai mare diversitate, făcute la un birou Art nouveau, ce la un moment dat l-a avut de stăpân și pe Vasile Goldiș, au dat aripi condeiului de etnograf și ipodiacon al lui Răzvan Ciucă.

De la început impresionează originalitatea titlurilor: Liber, poți alege (despre căsătoria unui inginer din Bărăgan cu o gaboneză și copiii lor cu nume de evangheliști), Plăcinta de la casa cu zorele (istoric al copturii „ce ispitește și naște dependență”), De veghe la Curtea dintre vii (reclamă inteligentă pentru Domeniile Ostrov ). . .  Și datarea textelor adaugă o aură de curățenie sufletească, regăsită în lumea satului de acest observator atent : „Înainte de pescuirea minunată”, „Înainte de Predica de pe Munte”,  „Odovania Praznicului Adormirii Maicii Domnului”.

Nu lipsește partea autobiografică : despre sine, despre familie, lupta prea adesea pierdută cu inerția autorităților – ipostaze ce amintesc dramatic de universul lui Kafka. Citind doar paginile de confruntări absurde, de dialoguri între surzi ce aveau să provoace instalarea unor boli fără leac, l-ai putea crede pe RC un înfrânt.

Omul este însă un luptător. Satisfacțiile de la fața locului s-au împletit cu recunoaștere internațională : Grand Prix (Geneva), Medalia de Aur și Trofeul Internațional Technology and Quality, expert internațional (Consiliul Europei, Comisia de agricultură) și Președinte al Asociației Internaționale a Muzeelor de Agricultură (AIMA) etc. etc. și vizite de luminată propagandă culturală în Occident. Iar la ce a înfăptuit până azi vrea să adauge, la Ostrov, o instituție unde, avant la lettre, a nășit cinci soiuri, Muzeul Vinului. E în firea lucrurilor să se întâmple așa fiindcă astfel Răzvan Ciucă se va cunoaște, după propria-i smerită convingere.

Prof. dr. Georgeta Filitti

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.