default-logo

DESPRE CINE ȘI DESPRE CE E VORBA

Dacă nu pun la socoteală „pionieratul” din copilărie și adolescență exersat pe apa Trotușului și pe dealul Goanța – Comănești, în capitole etnografice precum „casa din lemn”, „mori pe apă” și „culesul din natură”, atunci, pot spune că doar patruzeci de ani am mâncat pâine de pe urma țăranilor. Atât cât am fost muzeograf pe cartea de muncă. Am fondat Muzeul Național al Agriculturii, Slobozia, și am refăcut din temelie biserici în Bărăgan. Am călătorit mult, mi-am lipit Țara pe suflet și am lăudat-o la Congresele din străinătate : Stockholm, Paris, Moscova, Geneva, Budapesta, Roma, Zurich, Trento sau Shanghai.

Tocmai împlinisem 64 de ani – parafrazez rugăciunea faustică, „Dă-mi puterea mea” – mă aflam în Postul Sfintelor Paști, după Buna Vestire, când m-au scos la pensie. M-am rugat la bunul Dumnezeu să nu mă smintesc și să o iau razna. Am făcut primul infarct, de care am aflat abia peste doi ani, când l-am făcut pe al doilea . . .

În vara lui 2011 am trecut Dunărea în Dobrogea, extremitatea balcanică a României și locul de veci al bunicilor mei, chemat de Oana Belu, carismaticul lider al Domeniilor Ostrov, să fac un muzeu al vinului.

Prin iulie 2012, Oanei i-a venit ideea să facă la Ostrov, în sala de baricuri, o conferință de presă, urmată de degustare de vinuri. Tocmai luase Medalia de aur pentru un Muscat Ottonel (de fapt un cupaj cu Chardonnay) la Congresul de specialitate „International wine Contest Bucharest 2012”.

La conferința de-atunci se afla și Marius Lotrea, un tip zvelt, în costum și cu cravată, directorul săptămânalului Obiectiv Călărași. Mai târziu, când a-nțercat bălaia, gazeta lui a devenit bisăptămânal și a trebuit să renunțe și la sediul dinspre lunca Dunării, îmi spunea : „Ferească Dumnezeu dacă pierd ziarul, altceva nu mai știu să fac”.

La plecarea din Ostrov, Lotrea a insistat să scriu la „Obiectiv Călărași”. Mă cunoștea încă din vremurile în care fusesem directorul Muzeului Județean Ialomița și jucam în „Acești îngeri triști” la Teatrul Popular din urbea de la Dunăre. „Despre ce să scriu?”  „La câte știți, la câte ați văzut, la câte ați făcut . . . ”. Auzindu-l m-am simțit bine. Nu mai eram un pensionar. Se ivise încă un motiv de a fi cu mine pe drum.

Sunt un om tenace, de obicei ordonat, chiar tipicar. Mi-a fost însă greu să mă „gazetăresc”, mai ales după ce Marius Lotrea m-a inclus în colectivul de redacție și m-a închis într-o casetă : editorialist ! Nu puteai scrie chiar ce și cât îți doreai, erai constrâns de spațiul tipografic, trebuia să predai materialul la timp etc. Până la urmă, Lotrea mi-a fost naș și publicația lui cristelniță.

Și a mai fost ceva : eu nu știam nici să deschid calculatorul. Să dau peste cineva care să-mi dactilografieze poveștile, devenise o corvoadă. La Crama Ostrov l-am găsit pe Andrei, când nu însoțea turiștii făcea naveta la Călărași. Alergam cu manuscrisele după el până la bac . . .

La Slobozia zăpăcisem prietenii care aveau calculatoare. Pe arhitectul Ion (Puiu) Vede l-am muncit cel mai mult. Mă sculam în zori, mă furișam printre blocuri, autobuzele nu circulau, o luam la picior. De dincolo de fosta Securitate, azi SRI (cât ne-or fi ascultat băieții ?!), pe trotuare ocolite venea la sediul firmei sale prietenul meu. Să nu întârzie la serviciu, personajul era cehovian. Tăia restul de întuneric cu pași largi, de parcă-și măsura moșia din Oltenia unde moștenise o casă cum puține se găsesc în muzeele în aer liber din România. Vede era un  personaj ordonat, muncitor, perfect pentru un dosar de cadre dar veleitar și cu puseuri de dădacă. Peste toate, o calitate pe care mi-e greu să o uit: povestea de te ținea cu gura căscată.

În urmă cu trei ani, de Crăciun, copiii ne-au dăruit un laeptop cu imprimantă. Maria a devenit secretar de redacție, încă o dată nevastă iar eu am câștigat o independență variabilă.

„Obiectiv Călărași” a rămas și astăzi o gazetă onestă, gazdă bună a știrilor și comentariilor despre aniversările de toate spițele din roata timpului călărășean. Tirajul nu depășea două mii de exemplare, le găseai la chioșc, pe tarabă sau on-line. Eu primeam un mănunchi de exemplare direct de la redacție, se adăugau și cele cumpărate de preotul Paul Tudorache, cel cu care redeschisesem istoria ruinatei biserici de lemn de la Sălciva – Zam, Hunedoara. De la Călărași mi le aducea la Slobozia Ionuț, șoferul de la S.C. Conte SRL, după care eu le răspândeam la Crama Ostrov, la Mănăstirea Dervent, biserica de lemn din Poiană, la prietenii și cunoscuții din Slobozia și Călărași etc.

*

Florin Rădulescu, autorul unui muzeu retro în Călărași, prieten de căciulă cu mine și contorul vizualizărilor înregistrate de poveștile pe care le scriam, mă anunța în urmă cam cu un an că  „Mănăstirea ivită din moartea unui bob de grâu” a atins un reating record : 14680 de vizualizări ! „Domnule director – așa mi se adresează prietenii și cunoscuții după ce n-am mai fost director – de ce nu publicați o carte ?” . . .

Cam prin aceeași vreme, scriitorul Ioan Neșu, Dumnezeu să-l ierte, s-a dus pe când îl așteptam acasă să-i dau vin de Ostrov, îmi repeta obsesiv, după ce îmi citea poveștile : „Unde ai fost, domnule, până acum ?”. Și mă împingea spre tipografie . . .

Într-o zi, pe la prânz, mă întorsesem de la biserică, m-a sunat jurnalistul Horia Alexandrescu : „Măi, Răzvane, tu ai tipografie ?” „Pentru ce ?”.  „Să-ți faci o carte cu articolele publicate la Călărași”.

Acum, eu nu eram chiar un ageamiu în ale scrisului. Ca muzeograf – etnograf, publicasem studii și cărți științifice pentru care primisem chiar premii naționale. Mai scrisesem și ceva articole (chiar de luat în seamă) în presa locală sau națională. În studenție n-am ratat să fiu și poet, publicat de Ioan Alexandru, Ana Blandiana sau Adrian Păunescu. N-am mai scris, după ce am terminat facultatea, nici în „Amfiteatru”, „Gazeta literară” sau „Luceafărul”. N-am mai scris nu pentru că unele reviste au dispărut, dar m-am simțit depășit de metaforă . . .

Cam astea ar fi antecedentele mele „literare” care, adăugate la îndemnurile prietenilor mei, m-au determinat să adun aparițiile din gazeta „Obiectiv Călărași” într-o carte de povestiri, eseuri, mărturisiri, cuvinte de învățătură ș.a.

În unele cazuri am fost nevoit, pentru cursivitatea lecturii, să comprim textele de la două-trei facsimile într-unul singur, uneori să schimb chiar titlul inițial (de ex. Pasărea albastră devine Twist again ; Dilema devine  Dulceața somnului la moșie  ș.a.).

Și tot pentru cursivitate am preferat să folosesc notele bibliografice în interiorul textului, între paranteze, și nu la subsol, unde apar extrem de rar datorită cuprinderii lor.

Nu mi-am ales sau confecționat subiectele, când scriam parcă îmi dicta cineva. Sau se întâmpla după ce visam noaptea. E drept, anumite teme m-au urmărit, unele mă căutau până mă făceau să-mi simt sufletul (părinții, familia, prietenii), altele chiar m-au presat dar nu m-au dominat („Muzeul” sau „procesul expertizei unui locomobil”).

Într-o seară, la telefon, o doamnă din saloanele regale și academice m-a dojenit că sunt exaltat. Nu mi-a plăcut niciodată să mă explic, o fac acum.

Convingerile religioase le-am păstrat de acasă, de la părinți, care nu erau bigoți, spuneau „Tatăl nostru” la fiecare masă și seara la culcare împreună, și respectau praznicile din obișnuință și ca oameni de bun simț.

În anul 2000, când am adus la Slobozia biserica din Poiană, am fost hirotesit de P.S. Damaschin Coravul, Episcopul Sloboziei și Călărașilor. N-am făcut din biserică muzeu, am dat-o închinătorilor și am rămas în altar până azi.

Altădată, până într-o vreme decindea de Dunăre, în mistica Ostrovului, am mânat la Mănăstirea Dervent. Îmi purtau de grijă starețul Andrei Tudor și cuviosul Siluan. Îmi visam bunicii până și ziua în amiaza mare. De sărbători, Oana Belu și Lucian Ștefan se rugau la Izvorul Tămăduirii și mâncau în trapeză . . .  Cam așa s-a rostuit a doua parte a cărții mele, Ostrov, Domeniile și vecinii.

Se pare că am scris o carte biografică, de proză scurtă. Poate ar fi fost mai bine să o păstrez în manuscris. Cum să debutez în „literatură” la șaptezeci de ani ? Și dacă ar fi la amurgul bufniței?

Am îndrăznit și a ieșit ce-a ieșit  . . .

Câtă vreme sunt cu mine pe drum mă gândesc la cuvântul necanonic al Domnului, menționat de Jung în „Psihologie și religie” : „Omule, dacă știi ce faci, ești mântuit . . . ”

Semnătură olografă

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.