1. Dintre multele învăţături, vă ofer lecturii dumneavoastră măcar una de luat aminte şi ţinut minte. Un bătrân, aflat pe patul de moarte, chemă la el pe cei trei fii, ca să le împartă moştenirea, spunându-le: „Nu pot împărţi ceea ce am în trei. Ar însemna să vă dau prea puţin. Aşa că m-am gândit să las toată moştenirea celui care se va dovedi cel mai iscusit dintre voi”. Şi bătrânul a dat fiecăruia câte un bănuţ de aramă, cerându-le următorul lucru: „Cel care dintre voi va cumpăra cu acel bănuţ ceva cu care să umple coliba acela să fie moştenitorul”. Cel mai mare dintre fii a cumpărat fân, dar n-a umplut încăperea decât pe jumătate. Cel mijlociu, fulgi de gâscă, dar tot a mai rămas loc gol. Cel de-al treilea, mezinul familiei, a cumpărat un lucru foarte mic. O lumânare. A aprins-o, umplând cu lumină ei întreaga colibă, moştenind totul.
2. Miercuri, 12 iunie, se împlineau 101 ani de când vedea lumină zilei filozoful-scriitor Constantin Noica, cel care îşi doarme somnul de veci în cimitirul dintre brazii care împresoară multiseculara Biserică a Schitului Monahal din înaltul Păltinişului Mărginimii Sibiului. Lăsând pe lespede rece a mormântului său un buchet de bujori de munte, mi-am adus aminte de una dintre numeroasele sale înţelepciuni: „Ar trebui să facem astfel încât să ne prezentăm cu limba noastră la judecata istoriei, atunci când năzuinţele de unificare ale oamenilor şi cerinţele de uniformizare ale lumii maşinilor vor chema limbile naturale să spună ce drept de viaţă mai au. Cu limba noastră, noi dăm acea iscusită oglindă a minţii omeneşti, în care gândul de totdeauna şi omul de pretutindeni să-şi vadă chipul. Dacă graiul nostru spune lucruri ce nu s-au mai rostit în alte limbi atunci suntem datori lumii, dar ne suntem datori şi nouă să-l păstrăm viu”.
3. Discuţiile oficiale şi informale, purtate de mai marii Europei la Summitul de la Sibiu, au durat doar 45 de minute, iar mâncarea şi băutura de la prânz până la decolarea nocturnă a aeronavelor oficiale. Şefilor de state şi de guverne nu le-a stat în gât nici ospitalitatea românească şi nu i-a urzicat nici conştiinţa că România continuă să fie rubedenia săracă în familia europeană.
4. Tot mai tristă-i tristeţea, din moment ce stricarea minţii la români începe cu aşa zisa „educaţie” a copiilor de grădiniţă, după care vine şcoala, în care neruşinarea şi obrăznicia elevului este o materie cu predare aproape obligatorie.
5. O zicere: Merg pe drum cântând-plângând, lumea crede că-s bolund!
6. Recurs în anulare. Ce aţi zice de câteva propuneri necuprinse în aşa zisele noi Coduri Penale şi Civile: puşcăriaşii să îşi plătească cazarea şi masa prin muncă; în celule să stea bătrânii cu bătrânii, tinerii cu tinerii, hoţii cu hoţii, delapidatorii cu delapidatorii, finanţiştii cu finanţiştii, criminalii cu criminalii, violatorii cu violatorii, pedofilii cu pedofilii, homosexualii cu homosexualii, curvele cu curvele, escrocii cu escrocii, bogaţii cu bogaţii (însă în condiţii de cruntă sărăcie), beţivii cu beţivii, cârciumarii cu cârciumarii, politicienii cu politicienii, bancherii cu bancherii, datornicii cu datornicii, cămătarii cu cămătarii, păgubiţii cu păgubiţii, juriştii cu juriştii, poliţiştii cu poliţiştii, poliţistele cu poliţistele, iar Revista Presei să fie redactată şi lecturată cu glas tare de deţinuţii comentatori politici, scriitorii, poeţii, criticii literari, jurnaliştii, televizualii şi radiofoniştii, însă fără drepturi de autor. Şi, apoi, să vezi circul de pe lume!
7. Două constatări; a. – De ce şi pentru ce să-i ceri nevăzătorului să tacă, dacă el oricum nu vede cui îi vorbeşte. Îi ajunge teribilul său handicap de care suferă; b. – Strălucirea de inteligenţă din ochii medicului dă bolnavului curaj şi încredere, iar răbdarea profesorului stimulează elevul şi studentul să gândească cu propria lor minte cuminte şi inteligentă.
8. Ce fericire pe capul meu încărunţit şi cu o tot mai puţină ţinere de minte! Din moment ce am ajuns în situaţia ca numai odată pe săptămână să îmi mai aduc aminte că sunt cu adevărat bătrân şi îmbătrânit: atunci când mă bărbieresc şi mă văd în oglinda neînşelătoare privirilor mele.
9. O întrebare retorică cât trei: Oare cine, de ce şi când a „blestemat” această Românie să aibă atât de multe şi alese daruri ale solului şi subsolului: munţi falnici, mare tumultoasă, păduri întinse, urşi şi cerbi, râuri, pâraie şi fluvii cu ape limpezi şi reci; holde cu grâne mănoase, vii şi livezi cu poame dulci, aromate şi parfumate; petrol, gaze, cărbuni, cupru, alumină, plumb, aur, cinabru, uraniu, telur, sare, ape minerale şi marmură; cântece doinite şi haine populare armonioase purtate de frumoase fete şi chipeşi feciori. Adică: tot ce alţii n-au dar râvnesc să aibă!? Numai că aşa de anapoda mergând lucrurile în această ţară, în curând n-or mai fi de niciunele! Liniştea, uitarea şi întristarea aşternându-se peste tot şi peste toate! Nu tu „investitori” români înstăriţi şi cinstiţi, ci străini faliţi în ţările lor, mândri, făloşi, zgârciţi şi necinstiţi în ţara mea! Şi cât de supărător de trist este acest adevăr adevărat, aşternut pe acest rotund meleag românesc, în care câtecul-manelist „Puşca şi cureaua lată” se aude mai des şi mai tare decât Imnul de Stat al României- „Deşteaptă-te române”! Şi nici că am crede cât de mici suntem în faţa actualelor şi viitoarelor mari provocări ale acestei lumi ca nelumea!
Ioan Vulcan-AGNITEANUL / UZPR