Eminescu, 130/ Acad. Gheorghe Păun

Dintotdeauna, iar asta înseamnă dinainte de şcoala primară, deci de pe timpul când deschideam primele cărţi, le-am asociat lui Eminescu şi lui Creangă o aură de legendă, de scriitori întemeietori, plasaţi în vremuri neprecizate, „la începuturi” – inclusiv ale limbii române aşa cum o vorbim astăzi. Apoi, mi-am dat seama că „distanţa din priviri” până la cei doi este derizorie: Arghezi scria că l-a văzut pe stradă pe Eminescu, eu am cunoscut persoane care l-au cunoscut pe Arghezi… Două „verigi intermediare” între noi, mai-bătrânii de azi, şi Eminescu!

Acesta este mesajul: Eminescu e atât de profund şi neseparabil parte a noastră, a simţirii şi istoriei româneşti, a subconştientului colectiv (C.G. Jung), a culturii noastre de adâncime (J. Galtung), îi datorăm, conştienţi sau nu de acest lucru, atât de mult, de la atitudini de relevanţă panromânească la sintagme pe care le folosim zilnic, că el este în acelaşi timp mit şi frate mai mare, monument şi coleg de bancă, învăţător (subliniez conotaţia christică a termenului) şi părtaş al fiecăruia în lumea aşa cum este.

Dar, de o sută treizeci de ani, Eminescu a revenit în lumea-i de lumină, lăsându-ne mai bogaţi şi mai puternici cu un Eminescu!

Pentru că bogat şi puternic este un popor care a zămislit un Eminescu, un popor pe care Eminescu l-a iubit ca nimeni altcineva şi pentru care a lucrat, supraomeneşte, Eminescu! Poporul român – şi punctum! – chiar dacă, mai în treacăt sau mai cu insistenţă, i s-au atribuit/a fost revendicat de multe alte etnii, ba chiar a fost „bănuit” de „legături extraterestre”, ceea ce, poetic vorbind, i se potriveşte…

Nu a trăit nici patru decenii, dintre acestea, a scris vreo două decenii şi jumătate. Dar „a dat de lucru” din plin şi din multe puncte de vedere contemporanilor, a lăsat enorm de lucru posterităţii. Aş înlocui „enorm”, nu neapărat cu „infinit”, ci măcar cu „nesfârşit”, pentru că tematica eminesciană, în sensul cel mai larg al termenului, creşte continuu, pe de o parte, prin cunoaşterea mai bună a surselor („orice rând din Eminescu merită tipărit”, spunea Iorga, iar visul lui Noica s-a împlinit, manuscrisele eminesciene sunt şi tipărite, şi disponibile electronic, scanate de Biblioteca Academiei Române – laudă pentru eforturi celor ce s-au îngrijit de asta, începând cu academicianul Eugen Simion), pe de altă parte, deloc paradoxal, creşte la „ciocnirea” dintre zelatori şi detractori, fiecare cu exagerările „fişei postului”, adesea doar efemeride publicitare, dar provocând intervenţii ale profesioniştilor, reacţii ale „românilor de rând”, ale iubitorilor de Eminescu, uneori şi ale unor instituţii – ba chiar crearea unor instituţii de specialitate: la Chişinău, eminescologul-instituţie Mihai Cimpoi a creat un Centru Academic Internaţional „Mihai Eminescu”, „cu profil ştiinţific şi biblioteconomic, [care] asigură acces tuturor la opera clasicului literaturii universale Mihai Eminescu, valorifică şi promovează opera, viaţa şi activitatea poetului prin diverse acţiuni de cercetare, ştiinţifice şi culturale” (citat din prezentarea Centrului pe pagina sa de internet). Ce poate părea însă, la prima vedere, paradoxal este că mai degrabă delatorii (mercenari unii, cabotini alţii) decât zelatorii adaugă exponenţialităţii poetului şi gazetarului, dovadă fiind creşterea continuă a bibliografiei eminesciene, a numărului de acţiuni dedicate sau doar numite cu numele său, monumentele noi care i se ridică, ziua lui devenită Zi a Culturii Naţionale şi multe altele: fiind atacat ca simbol identitar de antiromânişti (mercenari unii, cabotini alţii…), el este apărat cu şi mai multă ardoare.

Apărarea simbolului identitar care ne apără identitatea!… Ce poate fi mai organic frumos şi mai eficient, mai trainic?

Frustrant trebuie să fie asta pentru eminescofobi – adaug că şi „astrele” îi stau de sprijin: 2018 a fost Anul Centenarului Marii Uniri – sărbătoare care trebuie continuată până în 2022, Centenarul Încoronării de la Alba Iulia; anul acesta se împlinesc 130 de ani de la plecarea Poetului din lumea văzută, anul viitor, alt număr „rotund”, 170 de ani de la naşterea sa. O suprapunere semnificativă. A pledat în scris şi a lucrat mult pentru unire, pentru aducerea la Ţară a Transilvaniei şi Basarabiei şi Bucovinei, nu a apucat să vadă de aici o Românie de la Nistru pân-la Tisa, dar şi-a imaginat-o, a parcurs-o aproape la pas, a văzut-o de sus reîntregită şi iarăşi ciopârţită, sunt sigur că ne îndeamnă acum de sus spre o re-reîntregire firească, în vatra vechii Dacii. Pentru că dac îşi zicea el într-o variantă la Ai noştri tineri: „Fiţi voi romunculi, simt în mine dacul”, dar şi în alte locuri. (Detalii în cartea lui Gheorghe Bucur, Eminescu, zeul tutelar al spiritualităţii noastre, Ed. Burebista, Bucureşti, 2019, unde se vorbeşte şi despre vatra dacică descoperită pe la jumătatea anilor 1970 sub temelia gospodăriei din Ipoteşti, unde a crescut Eminescu – vorbă veche: nimic nu este întâmplător sub soare… şi nici sub pământ!) Tot la o favorabilă „aliniere a astrelor” mă gândesc şi când constat evidenta resurecţie a dacismului, altă temă identitară cu soartă „izomorfă” eminescianismului: cu delatori şi zelatori şi cu nesfârşită treabă de făcut în continuare in media res.

Multe vorbe memorabile s-au spus despre Eminescu, repet aici una recentă, a unui inspirat vâlcean (P. Răducan), rugându-mă împreună cu el, propunându-vă şi dumneavoastră să vă rugaţi cu noi: Emineşte-ne, Doamne! Pentru că, ne asigură Nicolae Dabija, Vremea lui Eminescu n-a trecut. Ea abia vine!

Despre autor

Articole asemănătoare

  1. livia Reply

    Eminescu este cu noi. Respirăm prin El!

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.