Cultivarea şi apărarea limbii – datorie de onoare faţă de trecut şi faţă de viitor

Misiunea de a ne păstra limba ne-a fost transmisă de înaintaşi. Fiind mare avuţie şi creaţie a poporului din spaţiul carpato-danubiano-pontic, ea ne exprimă în faţa lumii şi de aceea avem sfânta datorie de a o păstra, apăra, îmbogăţi, lăsând-o moştenire viitorimii, care astfel îşi va cunoaşte istoria şi întreaga zestre de idei, sentimente trăite de-a lungul mileniilor existenţei acestui neam. Prima datorie pe care o avem este aceea de a prelua cu discernământ cuvinte noi, care provin mai ales din engleza americană. Tot înaintaşii ne-au învăţat că trebuie să preluăm acele cuvinte care nu există în limba noastră, fiind cunoscutele neologisme internaţionale.
Unul dintre fenomenele de limbă care urâţesc exprimarea este alăturarea unor sunete care creează cuvinte neplăcute, dizarmonice. Este un cuvînt compus: cacos, element de compunere cu semnificaţia urât, greu, neplăcut şi phonos cu sensul sunet. Mai nou, este considerată cacofonie repetarea aceloraşi silabe din finalul unor cuvinte şi începutul altora: ce-ce, la-la. Sânt încă admise construcţiile: biserica catolică, Ion Luca Caragiale, tactica cavaleriei, care nu pot fi nicicum evitate. Pentru evitarea acestei construcţii, vorbitorului i se cere perfecta stăpânire a topicii propoziţiei şi frazei. O stupidă şi ilară modalitate de a o evita este, în scris, punerea unei virgule. Deoarece noi nu citim semnele ortografice şi de punctuaţie, rezultă că virgula pusă nu a eliminat cacofonia. Pronunţarea denumirii semnului de punctuaţie ne face şi mai ridicoli, pentru că citim ceea ce nu se citeşte.
E greu de stabilit care este cretinul care a impus în exprimarea orală cuvântul citez când începe redarea spuselor cuiva şi am încheiat citatul la finalul celor reproduse. Arta de a vorbi frumos, expresiv, cu relief, s-a predat în şcoală sub denumiri diferite: oratoria, elocinţa, retorica. Avea reguli şi norme precise. A fost adusă la perfecţiune de Cicero (secolul I î.e.n.) şi Demostene (secolul IV î.e.n.). În istoria retoricii româneşti un loc de seamă îl ocupă şi azi Barbu Ştefănescu Delavrancea şi câţiva junimişti formaţi de Titu Maiorescu, magistrul care se comporta extrem de exigent cu toţi oratorii care susţineau celebrele prelecţiuni populare. Nici un nume care se respectă nu citeşte semnele de punctuaţie, ci modulează în aşa fel vocea, încât auditoriul înţelege perfect când a început reproducerea unui text şi când s-a încheiat. Începutul este anunţat de obicei printr-un verb: spunea, afirma, menţiona etc, care atrage atenţia asupra a ceea ce urmează. În scris ne ajutăm de semnele de punctuaţie. Este obligatorie prezenţa a două puncte şi a ghilimelelor, semne necesare şi suficiente pentru redarea citatului. Este oribil să vezi în scris citez ca precizare a autorului sau am încheiat citatul, el fiind încheiat prin semnele citării. Rostirea unui cuvînt ce nu aparţine textului, respectiv virgula, face ca acest termen să devină parazit, nefolositor, incomod şi nesemnificativ în text. Virgula, ca semn de punctuaţie, are peste douăzeci de situaţii în care se foloseşte obligatoriu, dar şi altele în care nu trebuie să fie pusă. Rezultă că virgula pusă în scris sau rostit cuvîntul virgulă constituie o greşeală sau măcar o exprimare neestetică. Nu se cuvine să acceptăm situaţia, deoarece ne obişnuim aşa şi cei ce nu ştiu regulile ne imită şi astfel răspândim trăsnaia, expresie a neputinţei de a ne controla exprimarea.
În ultimii ani s-a produs un fenomen care urâţeşte exprimarea: pronunţarea numeralului compus pe baza numeralului simplu doi-două cu forme exclusive de masculin. Auzim deseori în exprimarea unor persoane cu pretenţii doisprezece clase, doisprezece milioane, doisprezece fete etc.
O greşeală des întîlnită în exprimarea orală şi scrisă este omiterea prepoziţiei pe a cazului acuzativ, care să preceadă pronumele relativ care: omul care îl admiri… Corect: omul pe care îl admiri.
Foarte multă bătaie de cap dă acordul pronumelui relativ care în cazul genitiv precedat de articolele posesiv-genitiv ale al, a, ai, ale, când pronumele relativ introduce o subordonată atributivă ce determină un substantiv din propoziţia regentă. În această situaţie, articolul are genul şi numărul substantivului din subordonată, iar pronumele are genul şi numărul substantivului determinat din regentă. Se face aşa numitul acord în cruciş. O altă greşeală curentă este folosirea substantivului funcţie, termen specific matematic, în loc de locuţiunea prepoziţională în funcţie de. Corect se spune în funcţie de situaţie, nu funcţie de situaţie.
O altă sursă de urâţire a limbii este preluarea cuvîntului locaţie fără sensuri diferenţiate în limba română. Acest cuvînt a pătruns în lexicul românesc la mijlocul secolului al XIX-lea, cu sensul: chirie plătită pentru păstrarea unui bun sau loc pe care îl ocupă un vas în largul mării sau al oceanului. Multitudinea de sensuri: local, destinaţie, clădire, teren, curte, salon şi multe altele aparţine limbii engleze şi nu este nevoie să îl preluăm în limba noastră, deoarece avem în lexicul românesc cuvinte care denumesc respectivele noţiuni.
Frecvent este şi dezacordul dintre atributul adjectival şi substantivul determinat.
Deosebit de urâtă este folosirea locuţiunii prepoziţionale, preluate din limba franceză greşit în limba noastră: vizavi de. În limba de origine vizavi are sensul de faţă în faţă, peste drum de: Locuiesc vizavi de şcoală. Folosit excesiv cu sensul de referitor la, privitor la, expresia devine supărătoare şi incorectă.
Ne oprim aici cu enumerarea greşelilor care urâţesc limba noastră, deoarece ne exprimăm speranţa că, treptat, vom regăsi frumuseţea şi bogăţia limbii noastre strămoşeşti, care este capabilă să exprime toate gândurile, ideile şi sentimentele pe care le trăim. În cadrul activităţilor desfăşurate de Academia DacoRomână vom veghea asupra păstrării frumosului nostru grai strămoşesc pentru a-l transmite urmaşilor.

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.