Pictor, sculptor, arhitect, inventator, cercetător şi poet, Leonardo da Vinci iradiază, prin profunzimea gândirii sale – şi la 500 de ani de la plecarea sufletului său spre sferele înaltului. El este însuşi lecţia vieţii, care vibrează-n noi (de-a pururi), prin plămada gândirii sale, reflectată: în piatră, pe frescă sau pe pânză, în schiţe sau prin machete, pe planşă sau pe hârtie.
Leonardo da Vinci (14 aprilie1452 – 2 mai 1519) nu rămâne în conştiinţa noastră doar „cel mai mare om al Renaşterii”, ci un adevărat avva, un pater al generaţiei sale şi-al tuturor generaţiilor care vor urma.
Aşa că nu avem a ne mira nici citindu-i fabulele, snoavele, povestirile sau sonetele sale. Recurgând la alegorie, såtiră şi predică morală, Leonardo da Vinci se oglindeşte ca un spiritus rector, ca un „geniu îndrăgostit de armonia cosmică vitală”.
Artistul şi-a legat viaţa de o stea: steaua curiozităţii. „Nu poţi să vrei, ce vrei să poţi!” Dar el ne-a demonstrat că se poate. El ne-ndeamnă să privim lumina, să o îmbrăţişăm (cu multă-multă iubire) şi să gândim la frumuseţea ei. Ca să ne aparţină, bine ştiind că numai lumina ne poate dărui libertatea de a zbura, de a ne satisface toate curiozităţile, întru înnobilare.
Cele 47 de fabule, traduse şi adnotate de prestigiosul cărturar Ovidiu Drîmba, din ediţia 2006 (Ed. Pandora M, Târgovişte), după versiunea germană „Tagebŭcher und Aufzeichnungen…” (Berlin, 1940) sunt precum o călătorie iniţiatică. Şi această călătorie am întreprins-o, cu emoţie şi încântare, elogiu memoriei marelui ARTIST, deopotrivă, un gând cald – in aeternum – marelui cărturar român OVIDIU DRÎMBA (2 septembrie 1919 – 29 aprilie 2015) – la un Secol de la naşterea sa!
Pentru cititorii site-ului Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, pentru toţi cititorii acestui site, vă ofer una dintre tabletele care compun volumul „LEONARDO FABULISTUL”.
Pana de scris
„Pana de scris nu poate lipsi de tovărăşia cuţitului care o ascute. Iar tovărăşia aceasta le este folositoare amândurora; căci unul fără celălalt nu preţuieşte mare lucru” (Leonardo da Vinci).
În adevăr, Pana de scris este o adevărată lecţie de morală. Nimic încifrat. Limpezime şi claritate. Cuvântul – un dar divin.
Parteneriatul creat dintre mâna – „floare”, executantul, şi creierul – miracol, va înflori în imaginarul vincian, prin „tovărăşia” „pana-cuţit”.
Cu putere ascensională, pana poate dobândi, firesc, virtuţi magice sau malefice. Ea, pana, devine în momentul transformării ei în instrument de scris, o „autoritate supremă”.
Impulsionată de instrumentul „cuţit” – ca „principiu activ”, ea, „pana de scris”, va naşte „cuvântul”. Nu „cel dintâi”, ci pe acela al gândirii cotidiene. La acela s-a gândit şi Leonardo da Vinci.
Ştia el prea bine ce atribute are măria sa „cuvântul”. „Taie” şi mângâie, deopotrivă. Mutilează şi vindecă. Răneşte şi alină. Ucide şi salvează. Îndepărtează şi îmbrăţişează. Urăşte şi iubeşte.
Lama cuvântului poate fi malignă şi benignă, mai mult sau mai puţin… amintindu-ne de sfatul biblic: „fiţi uniţi în duh şi cuget”. (I Corint. 1.10)
Adeseori, „pana de scris” nu ţine cont de ură şi iubire, întuneric şi lumină, de „pizma” care „pecetluieşte” şi iertarea care este mângâietoare.
Între „zavistia” (Miron Costin) – care „roade sufletul” (Pr. Arsenie Boca) şi „credinţa” – „cunună a dreptăţii” (II Timotei 4.8), se cască adâncă prăpastie.
Fiinţa umană devine o plămadă care se zbate perpetuu între bine şi rău: „Râvnesc nu ştiu la ce, cu suflet sângerând, / Şi blând iertând, şi blestemând…” (Ovidiu Cotruş).
Ca „fii ai zilei” (I Tesal. 5.8), s-ar cuveni să iubim „împlinirea legii” (Romani 13.10) – pentru a nu uita şi reversul: ca „fii” ai nopţii, visurile vor „curma” (Antoine de Saint-Exupéry) existenţialul.
Prin suferinţă – vom „sparge timpul” (William Shakespeare), însă – prin iertare, miresmele vieţii se vor îndumnezei.
Nu avem voie să uităm că suntem „pumn de lumină – tu, / pumn de pământ” (Lucian Blaga), iar „pana de scris” şi „cuţitul” ar trebui să le mânuim cu mare atenţie, neuitând şi îndemnul acesta:
„Fiţi buni, curaţi la inimă!…” (Constantin Noica).
Numai aşa, această „tovărăşie” („pană-cuţit”) va înflori întru „pecetluirea” faptelor bune.
Livia Ciupercă / UZPR