Cum am luat Ardealul de la unguri? La aproape un secol după Trianon, Budapesta încă priveşte cu ură spre România

La 4 iunie 1920, în palatul Marele Trianon de la Versailles, România a semnat Tratatul de Pace cu Ungaria. Completând pe cel de la Saint-Germain-enLaye cu Austria (10 septembrie 1919), el a sancționat definitiv procesul de dezagregare a monarhiei austro-ungare. În urma Tratatului de la Trianon, pe harta Europei a reapărut, după patru secole, statul ungar. Și, cel mai important, Transilvania a fost alipită României. Ce-a însemnat și ce mai înseamnă astăzi, de-a lungul unui secol de hărțuieli și neliniști, această Pace? Distinsul istoric și diplomat Dumitru Preda aprofundează, pentru Evenimentul zilei, chestiunea.

Profesor universitar și diplomat de carieră, istoricul Dumitru Preda a publicat de curând, la Editura Militară (și sub egida Editurii Academiei Române), o carte excepțională (felicitări!), Sub semnul Marii Uniri. Campaniile armatei române pentru întregirea țării (1916-1920). Înainte de a dezvolta însă tema Tratatului de la Trianon – pe care autorul a abordat-o în ultima parte a lucrării -, Dumitru Preda ne-a prezentat, succint, situația socială și politică a Europei la începutul secolului XX. Totul pentru o mai bună înțelegere a subiectului, pentru că acțiunile care ne interesează aici s-au consumat (și) ca efecte ale unor stări, așteptări, pretexte (și mă refer aici la folosirea asasinării prințului moștenitor Franz Ferdinand de Habsburg ca pretext al invadării Serbiei, acțiune care a condus, până la urmă, la declanșarea Primului Război Mondial) pre-existente.

Dumitru Preda are cuvântul: „La sfârșitul conflagrației (11 noiembrie 1918, Armistițiul semnat în pădurea de la Compiègne), când revoluția rusă era în plină desfășurare și multe națiuni europene se luptau pentru independența lor, istoria a înregistrat căderea celor trei mari imperii, anunțând profunde transformări pe harta politică a Europei și a lumii. Iată câteva din principalele coordonate! În toamna anului 1918, după mai bine de patru ani de la dezlănțuirea sa, prima mare conflagrație mondială se apropia de final. Partenerii Germaniei – Austro-Ungaria, ca și Imperiul Otoman și Bulgaria – dădeau tot mai evidente semne de istovire, dificultățile lor pe plan militar fiind amplificate de accentuarea crizelor interne cauzate de numeroase nemulțumiri populare și, în cadrul celor două imperii multinaționale, de lupta de emancipare a popoarelor subjugate”.

Căderea imperiilor

Profesorul Dumitru Preda schimbă ritmul: „Cu toată vizibila reducere a capacității ofensive a armatelor sale, urmare a greutăților extraordinare, avantajele create la începutul anului 1918 prin desființarea frontului de Est, în urma păcilor separate de la Brest-Litovsk (9 februarie cu Republica Ucraina, respectiv 3 martie cu Rusia Sovietică) și apoi, concomitent cu ocuparea Ucrainei, Crimeii și sudului Rusiei europene, a frontului român, prin Pacea de la Buftea-București (martie-mai), îngăduiseră Înaltului Comandament german (OKW) să-și concentreze marea majoritate a unităților pe frontul de Vest și să declanșeze, în primăvara și vara aceluiași an, patru ample acțiuni ofensive. Datorită rezistenței exacte a forțelor aliate, dar și a lipsei unor rezerve corespunzătoare, aceste acțiuni nu aduseseră, însă, rezultatele așteptate; numeroasele izbânzi tactice repurtate de germani nu au putut ascunde eșecul în obținerea obiectivului strategic preconizat – o victorie decisivă înainte de sosirea masivă a trupelor nord-americane pe continent (peste un milion în august 1918)”.

Și, imediat, o concluzie: „Ceea ce a constituit nu numai preludiul prăbușirii militare a Imperiului German, ci – ca o consecință nemijlocită – a determinat înfrângerea categorică a întregii grupări de state coalizate în jurul său.Reamintesc, de asemenea, că în iunie 1918, falimentul ultimei mari ofensive austro-ungare din sectorul Piave de pe frontul italian nu făcuse decât să confirme declinul accentuat al puterii militare a Dublei Monarhii, confruntată cu repetate revolte și dezertări în masă, mai ales la nivelul unităților alcătuite în majoritate din rândul naționalităților subjugate”. În continuare, detaliat: „În asemenea circumstanţe, în vara anului 1918, Antanta a preluat inițiativa strategică pe toate fronturile. Înfrângerea militară a grupării Puterilor Centrale a apărut ca inevitabilă, iar guvernele de la Berlin și Viena au căutat prin noi acțiuni diplomatice să încheie pacea, chiar provizorie, mai înainte ca operațiile de pe frontul principal – cel de Vest – să devină decisive. Propunerile au fost, însă, respinse categoric și unanim de coaliţia Antantei”. Zarurile fuseseră aruncate…

Amăgiri și visuri deșarte

Citiți continuarea pe evz.ro

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.