default-logo

Ei toţi au murit pentru Spania!

Astăzi mi-am amintit câteva clipe negre pe care le-am trăit în ultimii ani şi am fost trist şi disperat şi am scris, pe bobul meu de piper crud, nu un pamflet, ci o elegie despre noi, românii, şi despre puterea noastră de neîndurare.

Titlul pe care l-am pus îl ştiţi, mulţi dintre voi. Aşa scrie, evident, în limba spaniolă, pe un mausoleu din Valle de los Caidos, în Iberia care seamănă atât de mult cu sudul nostru valah. Acolo, din ordinul lui Franco, au fost înmormântaţi alături franchişti şi comunişti, spanioli toţi, însă, şi cuvintele săpate în piatră i-au unit în istorie, au trecut fluviul de ură din sufletele lor şi au dat un sens nou vieţii care putea să fie. Franco, dictatorul crud, călăul pentru unii, salvatorul pentru alţii, cel care a îmbrăcat mantia fascistă pe un trup de toreador, dar cel care a ţinut Spania departe de al doilea măcel mondial, a pus pe roate economia şi a lăsat coroanei castiliene o ţară ce putea să construiască un nou început, Franco cel rău, Franco cel hulit şi adorat, de partea căruia au murit şi români, împotriva căruia au murit şi români din brigăzile roşii trimise de Moscova, vorba lui Geo Dumitrescu, „români sau neromâni, dar pământeni”.

Franco, aceia ca el, dar şi noi toţi, încă trăitori, vom fi judecaţi de istorie şi aşezaţi unde se cuvine, după merite şi păcate.

Dar nimic nu ne poate împiedica să înţelegem lecţiile pe care viaţa în curgerea ei le-a oferit fără niciun fel de discriminare. Aşadar, ei toţi au murit pentru patrie. Pentru o Spanie din sufletul lor, din credinţa lor. Ce este oare de înţeles de aici? Hai să vă spun ce cred eu despre două sintagme atât de prezente în mentalul nostru contemporan: morţii lor şi morţii noştri. Chiar aşa, judecaţi şi voi, prieteni, cum e posibil să înjuri un om, un scriitor, chiar în ziua în care trupul lui plecat din viaţă e coborât în pământ? Cum e posibil ca, în ziua în care e ridicat într-un parc din centrul Bucureştilor bustul unui mare poet şi patriot, pe numele lui Adrian Păunescu, pe o alee de alături, un grup de „intelectuali” să mărşăluiască purtând pancarte împotriva acestui eveniment? Şi în grupul respectiv erau fii ai unor oameni care au aparţinut şi ei literaturii române, precum fiul unui fost dascăl de-al meu de la Universitate, el însuşi, în tinereţea lui revoluţionară, lider al mişcării comuniste de tineret şi studenţi, dar altfel un istoric literar de toată isprava. Eram printre cei care au asistat la dezvelirea bustului, i-am văzut cu ochii mei pe acei oameni cărora nu le pot zice altfel decât „telectuali” şi mi-a fost, cum zicea un vechi prieten de-al meu, ruşine de ruşinea lor.

A murit un poet al iubirii, Radu Cârneci, am fost acasă la el şi lângă catafalc erau doar soţia şi fiicele. Le-am întrebat pe fiicele pe care le cunoşteam din vremea când, studente fiind, colaborau la revistele „Viaţa studenţească” şi „Amfiteatru”, unde lucram şi eu: „A venit cineva de la Uniunea Scriitorilor?” Doar poetul a fost secretar al Uniunii, redactor-şef la o importantă revistă literară („Ateneu” – Bacău), preşedintele unei filiale a Uniunii. „N-a venit încă nimeni”, mi s-a răspuns. Am aflat apoi că în clipa în care poetul era coborât în criptă a sunat cineva de la Uniunea Scriitorilor şi s-a interesat când va fi înmormântarea.

A plecat din lumea asta un cocor târziu, poetul Ion Brad. Ardeleanul de la Pănade a fost demnitar cultural, ambasador strălucit în Elada, director al unui mare teatru, om cu operă, sigur, om cu o poziţie în regimul comunist, dar cărturar adevărat şi patriot adevărat. A fost oare vreo persoană „oficială” la înmormântarea lui? N-am văzut pe nimeni, am citit doar un articol scris de un ardelean luminos în revista oficială a Uniunii Scriitorilor.

Zilele trecute a plecat din această lume şi marele poet Ion Horea. Un om din „triunghiul ardelenilor”, format din Ion Dodu Bălan, Ion Brad şi el însuşi. A fost oare marele poet unul „de-al nostru” sau unul „de-al lor”? Eu cred cu toată fiinţa că şi el a fost şi rămâne unul de-al nostru.

De ce v-am povestit toate aceste lucruri? Pentru că, iată, în România noastră tolerantă şi democrată, funcţionează încă, într-un primitivism al sentimentelor şi într-o sălbăticie a manifestărilor, dihotomia între morţii lor şi morţii noştri.

Un critic literar important, pe care-l ştiu din anii studenţiei, domnul Eugen Simion, vorbea în urmă cu mulţi ani, la Craiova, la o comemorare a lui Marin Sorescu, despre „puterea de îndurare”, dar mai cu seamă despre lipsa ei. Avea aşa de multă dreptate amintind fapta tinerilor lupi care au încercat să-l alunge pe Sorescu din ţinutul lui natal, dar nu ştiu cât a admis această „putere de îndurare” marele critic şi în judecata epocii sale.

Sunt trist, mi-e frig, prietenii mei, tineri şi vârstnici, în acest aprilie schimbător, când mă gândesc la prăpastia de sentiment dintre aceste două realităţi: morţii lor şi morţii noştri. Oare există ele cu adevărat? Oare nu suntem toţi parte din această istorie, aşa cum a fost ea, aşa cum ne-a fost dată, aşa cum am trăit-o? Oare nu avem puterea să ne detaşăm de ura viscerală din care ne hrănim ca un trib antropofag?

Iertaţi-mă că v-am tulburat, poate, cu amintirile mele. Atât am vrut să vă spun: Ei toţi au murit pentru Spania!

Avem noi dreptul la Spania noastră?

Nicolae Dan Fruntelată

P.S. Revista unde public a tipărit în cele mai recente numere o scrisoare semnată de un bun prieten al meu, publicistul şi poetul Geo Ciolcan, o scrisoare prin care îmi ura bun venit. Îi mulţumesc, cum mulţumesc şi revistei care a găzduit cuvintele lui, pentru că astfel de gesturi sunt rare, din ce în ce mai rare.

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.