Parfumul aristocrației interbelice răzbate Casa Memorială „Liviu şi Fanny Rebreanu”

Cineva spunea că atunci când plouă e vremea muzeelor. Întâmplător (sau nu), într-o dimineaţă ploioasă de primăvară capricioasă ca o fată mare, cu paşi cadenţaţi ca nişte soldaţi aflaţi în ofensiva imberbă a primului marş, măsuram asfaltul umed alături de colegul şi prietenul fotoreporter, zorind spre imobilul aflat pe strada Gheorghe Marinescu, nr. 19, sector 5, Bucureşti (vis-a-vis de Palatul Cotroceni), pentru a vizita Casa Memorială „Liviu şi Fanny Rebreanu”. Ajungem. Bloc vechi, ridicat pe câteva etaje, ros de trecerea timpului, cândva, probabil, bloc de fală în cartier.

Sunăm la cifra 6 pe interfon şi o uşă grea, din fier şi sticlă mată, ca o piatră de mormânt din vremea prăfuită a faraonilor, scoate un „clic” sec, semn că am nimerit „combinaţia” pentru „Sesam, deschide-te!”. Cum n-am îndrăznit să folosim liftul, interbelic şi el ca şi imobilul (nici nu ştiam dacă funcţionează), am luat-o cătinel pe scări. La etajul doi, două uşi identice. Sunăm la cea din stânga şi o doamnă între două vârste întreabă grav: „Aţi venit la Minulescu?”, cu un aer solemn şi protocolar, de parcă acuşi se şi ducea să-l anunţe pe stăpânul casei de prezenţa aşteptată a oaspeţilor. „Nu, la Rebreanu!”, răspundem noi, uşor gâdilaţi în orgoliu că aspiraţia noastră de vizitatori se îndrepta spre un scriitor mai bine cotat în ierarhia literaturii române (deşi, de la un anumit nivel, toţi sunt egali, măreţi în aura lor de ziditori ai literaturii române moderne).

Acasă la Puia-Florica Rebreanu

Se descuie uşa din dreapta şi intrăm în apartamentul locuit, până în 1995, de Puia-Florica Rebreanu, fiica scriitorului. Cumpărat chiar de Liviu Rebreanu, în anul 1934, pentru Puia, spaţiul şi patrimoniul au fost donate de aceasta cu dorinţa de a fi prezentate şi realizările mamei sale, Fanny-Ştefania Rădulescu, o talentată actriţă a vremii. Donaţia s-a făcut în anul 1992, apartamentul devenind casă memorială în anul 1995, când Puia-Florica Rebreanu s-a stins din viaţă. Ulterior, spaţiul a fost renovat şi inclus în circuitul cultural-turistic.

Încă din hol, aglomeraţia de obiecte e ca-n peştera comorilor lui Ali-Baba. În stânga, lipită de perete, o ladă mare din lemn pare a ascunde aurul lui Barbă-Neagră (în fapt, plină de scrisori primite de Liviu Rebreanu de-a lungul timpului). Pe peretele de alături se află un cuier, de care stau agăţate câteva traiste de cânepă, iar pe uşa unui dulap vechi atârnă o parte dintr-un costum tradiţional bistriţean. Pe pereţi, din tavan şi până jos, sunt o mulţime de portrete, schiţe în cărbune şi cerneală, un autoportret din anul 1928 şi chiar schiţa casei lui Ion (din romanul cu acelaşi nume) făcută de Rebreanu. Pe peretele opus, o uşă mohorâtă, cu oglindă, maschează o fostă debara micuţă.

Aer aristocratic cu vase din Ardeal și mobilă vieneză

În dreapta, se intră în bucătărie, fosta cameră de zi a servitorilor (Puia a avut servitori chiar şi-n vremea comunistă, chit că nu se mai numeau aşa). Pe un suport, câteva ibrice din aramă amintesc de vremea cafelelor turceşti făcute la nisp, cafea nelipsită scrisului, pământeană ofrandă adusă muzei inspiraţiei, iar pe pereţi odihnesc o sumedenie de străchini din zona Ardealului, ori ceramică de Horezu. Din bucătărie, o uşă deschisă te proiectează în atmosfera caselor boiereşti din perioada interbelică. Mobila masivă, comandată în Viena tuturor candorilor şi cumpărată de Rebreanu ca dar de nuntă pentru fiica sa, în loc să aglomereze şi să sugrume camera, parcă dilată spaţiul, conferindu-i nobleţe şi gust aristocratic.

De menţionat că Rebreanu n-a locuit niciodată aici, a făcut însă suficiente vizite, ca multe dintre obiectele neclintite de decenii să reţină amprenta şi duhul trecerii sale vremelnice prin lume. O masă rotundă cu scaune, un scrin, un dulap aproape cât peretele de înalt şi de lung, cu ornamente sculptate. Lângă fereastră, o pendulă a măsurat cu tic-tac secundele, minutele şi orele celor care au vieţuit aici, azi doar umbre şi prilej de amintire. Pe pereţi, icoane pe sticlă, două fiind pictate pe oglindă (mai rar aşa ceva!). Lângă pendulă, o icoană „cu uşiţe”, reproducere după Rafael, a stat la căpătâiul lui Rebreanu, înlesnindu-i marea trecere la Judecata de Apoi a scriitorilor, atunci când acesta a închis ochii pentru ultima oară, încheindu-şi socotelile cu pârdalnica viaţă.

Sufrageria canapelei roz şi camera scriitorului

În sufragerie, o canapea şi câteva scaune în stil baroc, făcute cadou de nuntă de Nifon, mitropolitul Târgoviştei, zâmbesc optimist într-un roz-pal ce încă îşi păstrează prospeţimea. Deasupra canapelei, portretul Puei, pictat de Camil Ressu, priveşte blând spre „vitrina cu amintiri”, plină de cadouri aduse de scriitor din străinătate pentru ea şi pentru mama sa, Fanny. În vitrină: păpuşi, evantaie, mărgele, brăţări, bibelouri preţioase şi multe alte daruri cu valoare sentimentală. Într-un colţ, un radio şi un pick-up de la jumătatea veacului trecut (pe care se puteau pune zece plăci deodată, care se întorceau automat) au asigurat cândva fondul sonor şi starea de veselie ori melancolie a tinerei familii.

În stânga, este camera rezervată memoriei lui Liviu Rebreanu. Pe biroul, altădată viu prin febrilitaea scrisului şi a foilor de hârtie aşezate ordonat ori de-a valma, martor mut al nopţilor nedormite şi al ceştilor de cafea neagră, stau rânduite călimări, poze înrămate cu scriitorul şi soţia acestuia, cuţite pentru desfăcut plicuri, pene de gâscă (pentru scris), un ceas de buzunar, instrumente pentru fumat. Tot în încăpere, o canapea, pentru somn odihnitor după ore întregi frământate de febra scrisului, şi o măsuţă pentru servit cafeaua. Pe peretele opus biroului, o bibliotecă şi o maşină de scris, absolut toate obiectele din cameră fiind recuperate din fosta sa casă din Valea Mare.

Cam în anii în care Liviu Rebreanu cumpăra şi aranja apartamentul pentru Puia, Constantin Noica scria despre acesta în „Semnele Minervei”: „Romanele lui mohorâte au aspectul masivelor blocuri de piartă. Viaţa se desfăşoară prin faţa cititorilor cu tot tragicul realismului ei şi arta d-lui Rebreanu nici nu se vădeşte. D-l Rebreanu pare a fi desprins, cu mâini de gigant, bucăţi de viaţă şi a le fi expus apoi în vitrine privirilor publicului. Iar felul d-sale de a-şi trata subiectul e servit de o frază rustică, brutală, fără ascunzişuri şi fără eleganţe”.

Am ieşit din Casa Memorială „Liviu şi Fanny Rebreanu” ca după un colid făcut unuia dintre cei mai mari scriitori ai neamului românesc: copleşiţi. Numai că afară, în contrast cu atmosfera de şezătoare literară din interior, dansa viu în ploaie versul vecinului Minulescu: „În oraşu-n care plouă/De trei ori pe săptămână….”.

Text: Paul Rogojinaru

Foto: Dan Căliman

Articol publicat în revista „Literatorul”, ediție nouă, Nr.3, iunie 2019; revistă aflată sub egida Bibliotecii Metropolitane București, www.bibmet.ro

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.