◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

Limba și istoria / Interviu cu acad. dr. Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române

– Glasul istoriei s-a auzit de multe ori în operele scriitorilor și poeților români, iar Mihai Eminescu s-a ridicat deasupra tuturor. Ce ar trebui să știe generațiile despre cel care, așa cum spun unii „…a dormit în copilăria lui pe temelia unei așezări dacice…”?
– Nu cunosc detalii despre această descoperire și nu am cunoștință ca vreun arheolog de meserie să fi scris vreun studiu științific despre ea. Pentru memoria lui Mihai Eminescu, nici nu cred că faptul are vreo importanță.Poetul, prin capacitatea sa extraordinară de analiză, a înțeles sinteza noastră daco-romană într-o manieră exemplară și nu i-a privilegiat de daci (traco-daco-geți) ca să-i excludă pe romani de la plămada etnică de bază din care a rezultat poporul român, desăvârșit și consemnat în istorie spre finele mileniului I, cam în același timp cu celelalte popoare romanice.
Tot la fel, Eminescu nu i-a lăudat pe românii moldoveni ca să-i veștejească pe românii transilvăneni ori pe românii munteni. La el cele două elemente etnice principale ziditoare ale poporului român – format pe parcursul mileniului I al erei creștine – nu sunt așezate pe picior de egalitate, fiindcă elementul de bază, de unde ne vin numele, limba, credința în latinește, forma mentis și aspirația spre lumea civilizată este cel roman.
Aceste aspecte erau discutate des la „Junimea”, unde participau istorici de marcă și ele vin în sensul șuvoiului principal de gândire al intelectualilor și istoricilor români, de la cronicari, Cantemir și Școala Ardeleană, până la romantici, la Xenopol, Vasile Pârvan, Iorga, Ioan Bogdan, Onciul, Brătianu, Panaitescu, Ioan Lupaș, C.C.Giurescu, Constantin și Hadrian Daicoviciu, Andrei Oțetea, David Prodan și toți ceilalți. A fost o vreme când, din varii motive, s-a exagerat cu romanitatea, dar dreapta cumpănire a biruit. Chiar și Bogdan Petriceicu Hașdeu, cel care a reechilibrat lucrurile scriind „Pierit-au dacii!”, nu s-a îndoit niciodată de latinitatea noastră.
Nu există istoric și filolog român de marcă și de pregătire adecvată, care să nu fi susținut romanitatea românilor și latinitatea limbii române, fără să nege componenta de substrat sau elementul autohton dacic. Eminescu a fost pe deplin în rând cu această lume românească de elită, savantă, el având însă avantajul de a fi fost expresia cea mai înaltă a spiritului românesc, cu posibilități de exprimare situate deasupra celor deținute de istorici.

În ideea că cercetătorul este și un iubitor al spiritualității întâlnirea pe care Eminescu a avut-o cu Nicolae Densușianu a influențat concepția poetului despre originea poporului român?

– Eminescu a fost geniul românesc prin excelență și formula cea mai  completă a spiritului românesc. Nicolae Densușianu a fost unul dintre cei mai importanți istorici ai Transilvaniei și ai românilor din a doua parte a secolului al XIX-lea. „Revoluțiunea lui Horea” și volumele scrise de el din faimoasa colecție de documente Hurmuzaki stau și azi mărturie a acribiei sale, a pregătirii sale de excepție, ca și a pasiunii pe care o avea pentru trecutul poporului său. „Dacia preistorică” este însă o mărturie de rătăcire a logicii sale de tradiție neoromantică și pozitivistă în același timp.

Nu există niciun arheolog și niciun specialist cunoscut al istoriei vechi a românilor care să poată accepta concluziile lui Nicolae Densușianu din „Dacia preistorică”. Toată cartea este o construcție impresionantă cu temelii de nisip, în sensul că nicio aserțiune – de la rolul pelasgilor până la destinul supradimensionat al tracilor și dacilor – nu poate fi argumentată științific până la capăt.
Noi, românii, avem o soartă istorică tragică: ne-am chinuit în toată perioada modernă să-i convingem pe savanții și pe intelectualii străini că suntem parte a romanității orientale și că vorbim o limbă neolatină (după ce fuseserăm crunt contestați de adepții „teoriei” imigraționiste); când se părea că reușiserăm, au venit tancurile sovietice și ne-au declarat slavi; ca urmare, în lungile decenii de comunism, limba română a fost trecută în mai toată lumea civilizată a marilor universități la catedrele de limbi și literaturi slave; după un alt efort greu de măsurat, am revenit, cu opinteli, întru latinitate, iar azi începem să repudiem noi înșine latinitatea!
Nu este foarte greu de înțeles că peste 90% dintre europeni aparțin popoarelor indo-europene și că acestea au pe continentul nostru trei ramuri mari: una romanică, alta germanică și alta slavă. Românii fac parte dintre popoarele romanice, alături de italieni, francezi, spanioli, portughezi, catalani, sarzi, friulani, retoromani etc.
Toată istoria noastră savantă este o încercare de a acredita pentru străini această idee evidentă, anume că ne tragem generic de la Roma. Ca în orice societate democratică, sunt libere să se manifeste la noi sau peste hotare și alte opinii despre originea românilor, numai că multe dintre acestea nu au fost dovedite științific.
Eminescu a avut o înțelegere superioară a trecutului și a destinului poporului nostru și nu a avut nevoie de exagerări în acest sens: „Constatăm mai înainte de toate că românii nu sunt nicăieri coloniști, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populație nepomenit de veche, mai veche decât toți conlocuitorii lor. 
Căci dacă astăzi se mai ivește câte un neamț singular care caută să ne aducă de peste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voiește el. Nici mai este astăzi cestiunea originei noastre, abstrăgând de la împrejurarea că o asemenea interesantă cestiune nu este de nici o importanță. Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români și punct. Nimeni n-are să ne-nveţe ce-am fost sau ce-ar trebui să fim; voim să fim ceea ce suntem – români”.
Pentru Eminescu, nu era nevoie de exhibarea neapărată a originii noastre îndepărtate, ci conta românitatea noastră, purtătoare de destulă noblețe. Să ne amintim, totuși, că într-o poezie celebră se revolta contra acelor români care pretindeau că sunt urmașii Romei („Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni …”), dar care nu erau demni această nobilă ascendență.

Cultura unei țări poartă ADN-ul ei , ce sfaturi ați da scriitorilor din vremurile noastre?

– Sfaturile date altora sunt cel mai ușor lucru din lume, de aceea mă feresc de sfaturi. Scriitorii, însă, datorită perenității cuvântului scris, au o responsabilitate de care nu sunt întotdeauna conștienți.
Odinioară era de neimaginat să încredințezi tiparului  tot ceea ce-ți trecea prin minte, chiar dacă materialul era frumos ambalat în panseuri jucăușe. Azi, tiparul clasic nu mai există, astfel încât se dau publicității pe rețelele de socializare, bloguri etc. toate frustrările, toate relele mocnite, toate visele de răzbunare etc., într-un limbaj cel mai adesea suburban, rușinos și chiar josnic. Înainte de internet, prostia, semidoctismul, incultura etc. rămâneau adesea anonime și mureau odată cu purtătorii lor.
Azi, însă, toți băgătorii de seamă au posibilitatea să se manifeste și, din pricina ignoranței aproape generalizate, găsesc și adepți. Scriitorii autentici mai păstrează responsabilitatea cuvântului scris și chiar ideea că, dacă scriu în românește, vorbesc în numele românilor sau și în numele românilor. O limbă nu este un element abstract, ci este purtătoarea mesajului unui popor, al unei națiuni.
Noi nu putem scrie românește ca să distrugem poporul român, ci ca să-l exprimăm mai bine, să-l facem cunoscut, să-l înfățișăm tuturor românilor și altora. Nu este nevoie să aducem imnuri de slavă românilor prin lucrările noastre, dar nici să proferăm imprecații, să blestemăm ori să profanăm limba și să-i înjosim pe purtătorii ei.
Am mai spus și repet: țara și poporul sunt deasupra răului și binelui. Nu poate fi acuzată țara pentru că nouă, ca indivizi ori ca grup, ne merge rău. Pentru asta pot fi de vină conducătorii, anumite instituții, anumite partide, anumite decizii eronate, pot fi de vină persoane și personalități, dar nu țara.
Țara este deasupra noastră și deasupra nimicniciei noastre. Ea cuprinde deopotrivă „bucuria și amarul”, „iubirea și ura”, dar mai ales ființa noastră istorică „în veacul vecilor”, fiindcă vine dinspre trecut și ne proiectează în viitor.

  Ați pus sub microscpul perioada medievală. Ce revelație ați avut pe tărâmul etnogenezei românilor?

– Evul Mediu este o perioadă de o mie de ani, deopotrivă în istoria europeană și în cea românească, cu un ușor decalaj cronologic al Răsăritului față de Apus. Apusul acesta și-a impus până la urmă modelul său de civilizație – pragmatic și utilitar, concurențial și individualist, eficient și lucrativ – în mai toată lumea civilizată, mai ales după ce Răsăritul bizantin – contemplativ și isihast, smerit și preaplecat, pios și fatalist – a ajuns în umbra Semilunii.
 Evul Mediu este pentru noi prima epocă istorică în care românii se manifestă plenar ca români, în toată splendoarea personalității lor de popor agrar-pastoral, dar cu o clasă superioară de „cavaleri” care, prin virtuți, concepții și mentalitate, puteau rivaliza (până la un punct) cu egalii lor din Occident.
Biserica cnezilor Mușină de la Densuș, Voronețul lui Ștefan cel Mare, Catedrala lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeș nu sunt cu nimic mai prejos decât lacașurile echivalente din vestul Europei. Firește, mai sunt mulți care folosesc, cu referire la români, expresiile de „miracol” și de „enigmă”.
După părerea mea, „miracolul” – dacă va fi fost – nu se referă atât la formarea poporului nostru sau la etnogeneză, cât la persistența noastră aici. Este foarte greu de înțeles pentru mulți (mai ales pentru străini) cum s-a putut perpetua această insulă de latinitate într-o mare slavă, aici, la Dunăre și la Carpați, între Nistru și Tisa, cum a spus Eminescu.
Toți călătorii străini sau martorii străini, mai ales de pe la 1300 încoace, se miră de latinitatea și chiar de „italienitatea” noastră. Am numărat, numai pentru secolul al XVI-lea, până la Mihai Viteazul, vreo 35 de autori italieni care scriu că românii sunt „adevărați romani”, iar unii spun că au aflat aceasta chiar de la anumiți români. Prin urmare, existau pe la 1500 (azi știm că existau și înainte de 1500) unii românii care știau despre „descălecatul dintâi” de la Traian și care se mândreau că „se trag de la Roma”, cum aveau să scrie cronicarii moldoveni.
Iar atunci când auzeau sunetele limbii române, când auzeau vorbindu-se românește, italienii savanți spuneau că limba noastră este o „latină stricată” (față de forma literară, folosită în Antichitate, pe vremea lui Horațiu, Vergiliu și Ovidiu), iar italienii mai puțin educați (militari, negustori) o caracterizau drept „italiană coruptă” (diferită de italiana standard). Românii s-au format după „rețeta” obișnuită a oricărui popor romanic (elementul băștinaș și vechi – la noi cel traco-dacic; element cuceritor – romanic sau latinofon și elementul migrator – la noi cel slav, cu pondere mult mai mică).
Dar faptul că românii s-au menținut ca o „insulă de latinitate la porțile Orientului” (Nicolae Iorga) și că au fost și sunt cel mai numeros popor din sud-estul Europei, îi intrigă pe foarte mulți și îi incită la ipoteze mai mult ori mai puțin realiste. Cei mai mulți caută soluții în afară și merite ale altora pentru acest destin al românilor.
Foarte puțini istorici ajung să înțeleagă – și asta numai după zeci de ani de studii în arhive și biblioteci, după perfecționări în limbi clasice și moderne, după aprofundarea științelor auxiliare ale istoriei și după descifrarea a mii de izvoare – că această dăinuire înseamnă lucrarea poporului asupra lui însuși,înseamnă muncă încrâncenată și luptă acerbă, înseamnă secole de supraviețuire și nu de viață de huzur.
Un istoric umanist italian, înainte de 1500, care i-a cunoscut direct pe români, scrie că el știe cum s-au păstrat după aproape 1500 de ani „coloniile romane” la Dunăre și la Carpați, anume pentru că acestea, adică strămoșii românilor și românii, au luptat nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieții lor, cât a limbii lor. Ce elogiu mai frumos, mai deplin sau mai spiritualizat poate să fie adus unui popor?
Ce bine ar fi să ne convingem cât mai mulți că românii au dăinuit până acum, în mileniul al treilea, fiindcă și-au apărat mai mult limba decât viața! În consecință, limba română este viața noastră și dacă vrem să mai fim pe această lume, se cuvine să ne cultivăm și să protejăm limba noastră cea română.

Articol publicat în revista „Literatorul”, ediție nouă, Nr.3, iunie 2019; revistă aflată sub egida Bibliotecii Metropolitane București, www.bibmet.ro

 Text: Milena Ispas

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *