◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

CRONICĂ – Tudor Amza

Recurs la

                 CÂMPIA ÎŞI REVENDICĂ ALTARUL

  de Tudor Amza

Tudor Amza te invită, mai mereu, „cu visele la masă”, ca la o ceremonie a spovedaniei, făcându-te părtaş şi custode la toţi îngerii şi demonii care-l bântuie. O face cu blândeţe şi sinceritate parcă implorând divinitatea ca răul să nu mai fie repetabil, iar câmpia să fie limanul unde „îşi îngroapă numele în pământ”, cu privirea ţintită către un soare care iese, în fiecare dimineaţă, din acelaşi pământ „care-şi strigă setea”, într-o epifanie a cosmosului, în toată măreţia sa.

La Tudor Amza trebuie să te gândeşti ca la „mirabila sămânţă”, esenţa zeiască a câmpiei române. Prin frumoasa şi complexa persoană care este, câmpia îşi revendică deopotrivă şi „altarul” dar şi preotul.

Rolul de preot şi-l ia în serios, când aproape cu tragism, în totală contradicţie cu marele Blaga („eu cred că veşnicia s-a născut la sat”) ne explică cu inimă sângerândă că „eternitatea a murit la ţară” şi că: „ne pleacă în exil câmpia

Şi munţii cu păduri ne pleacă

La ţară a rămas doar via

Dar şi aceea nesăpată” şi

„cu greu bunicii îşi mai cresc nepoţii,

Ulcioarele duc dorul după vin,

La ţară au rămas doar morţii” (pag.183)

Sensibilitatea poetului, imaginează adevărate şedinţe galactice, în care se consemnează că „în văzduhul fugar” a „făcut şi bine” a „făcut şi rău” însă niciodată n-a fost aşa de tâlhar încât să-şi însuşească din binele altcuiva („să-mi însuşesc din binele tău”).

„Din satul cu tălpile goale” este aproape silit să adopte poziţia rugii, spre a împiedica, poate, că „într-o zi în arşiţă şi foc” câmpia să fie tentată „să plece în apus”, îndemnându-i pe cei rămaşi şi îndemnându-se „s-o udăm cât încă mai e timp” (pag.66).

În satul lui Tudor Amza (nume şi de Domn şi de haiduc) „scheaună salcâmii”, şi unei „haimana de ciocârlie” la care se încumeta să-i facă „cuibuşor” îi cere:

” Să nu mai plece cu orchestra ei

Năucă prin grădini cu flori de soc

Şi să rămână aici, ca la ai mei

Să aducă bucurie şi noroc”

Şi „în ţipătul copacilor în floare” (pag.21), „ochii şi galopul, ca şi nechezatul, căluţului de altădată” (pag.29) fac loc pentru o frumoasă propunere:

” Iar tu, iubito, dacă vrei

Să dai uitării vechi dureri,

Să-ţi faci adânc în ochii mei

Un aşternut din flori de meri”

Iar „Mama” ţine loc de ancoră existenţială.

Merită să consemnăm:

” Cat de frumos au nins anii pe umerii tăi,

Mamă, care-ai strâns în priviri numai dor,

Aşteptând să-ţi crească copii, flăcăi

Şi să-i vezi, în sfârşit, la casele lor.

Ai ţinut să trăieşti, ca să-i vezi fericiţi,

Că muncesc şi câştigă o pâine –

Tu rămânând în prag cu ochii umeziţi,

Sprijini cu privirea, ziua noastră de mâine.

Cat de frumos mori aşteptând în toiag

Timpul să te-mpace cu soarta!

Şi dai la o parte un vaier pribeag

Ce-aduce aminte de tata.

Tresări, apoi, la fiece gând

Şi noaptea tot mai greu te apasă,

Tu eşti cel mai drag pământ din pământ

Care de ne cheamă de departe acasă”.

El, poetul câmpiei este înfrăţit cu mierla care:

„La mine în curte e zilnic văzută

Cum psalmii îi joacă cu glas tremurând”

„Ca iubirea să poată pătrunde

În singurătatea durerilor noastre” (pag.49).

Şi totuşi în ” Dragoste de golan” este tentat să-l provoace, în astral, pe Esenin, parcă

Invitându-l să-i fie notar când

„Hai să încheiem un târg

Parafat lângă icoane,

Că mă vei iubi cu sârg

Chiar de-mi zic unii golane…” (pag.90).

Să-şi valideze înţelepciunea propune:

„În viaţă nu înseamnă doar să plângi,

Ci şi să ştii când trebuie să pleci. ” (pag.87)

Şi unde ” să fii călăuza paşilor mei, plecaţi să te întâlnească pe tine” este ordin de zi.

Cu sufletul răvăşit şi inima rănită iremediabil, el „părintele ascuns” contemplă cu „privirea spre cer” cum: ” zorii risipesc noaptea

Şi-i duc dorul lui Cosmin”

Iar el „alesul, care poartă sacul cu daruri date de băiatul meu, pe care să le-mprăștii în tot satul”, cu demnitate şi stoicism, îşi mocneşte dramă, silindu-se să existe, fiindcă mai are o grămadă de lucruri de spus, până când va ajunge „la hotarul zăpezilor” sale şi ca noaptea-n „sute de poveşti”, liber doar cu gândurile sale „zidit lângă poartă” aşteptând că „oricând şi oricum”, poarta să se deschidă pentru o imposibilă apariţie (pag.164), care să-i confirme că plecarea de aici s-a făcut ” de poveri dezlegat” ca acolo în popasul predestinat Cosmin ” să aibă cât mai multă lumină” (pag.163).

O face mărturisind:

” Spun Tatăl Nostru gândului de dor,

Privind la cer, cum mama m-a’ nvatat; ”

Şi că:

” Îmi ard obrajii, muguri în făclii,

La mine-n suflet este viscol mare…

Dacă-i plecat, aştept să şi revii

Infrunzarit de-un zâmbet pe cărare. ” (pag.157)

Consolându-se cu singura soluţie rămasă,

” Când pe cer s-o lumina

Am să-mi iau nepotii-n braţe

Şi-am să le arăt o stea”,

Reprimând „Vise negre”, mutându-şi „durerile toate” în castelul zidit cu „tăciunii din stele”.

Este uimitor cum, bulversat de atâtea încercări mai are puterea să-şi închipuie:

” Te văd la streaşina odăii

Cum apă bei din veacul tău,

Şi-ţi umple tata cana zilnic

Să-l poţi găsi pe Dumnezeu”

Şi unde să-i poată duce „de toate, nimic nu am să uit; speranţa, chin, iubire, aşa cum ne-a fost soarta”, clopotnițându-şi mereu menirea, de-a nu-şi permite somnul până când nu va prinde criminalul, chiar ascuns „după o stea”, (vocaţie de Vitoria Lipan – varianta masculină). (pag.136).

Odată citită, poezia lui Tudor Amza îţi rămâne în memorie ca o lacrimă de pe obraz rămasă neştearsă şi pe care oglinda ţi-o arată în permanenţă, îndemnându-te să fii mai bun, mai drept şi mai generos, chiar şi atunci când împarţi cu „un plop smintit” frunzele care-ţi zăvorăsc un orizont inutil.

Noua celor care vom evita zăvorul frunzelor de „plop smintit” nu ne rămâne decât să privim cerul nopţilor senine, din câmpia română, imaginându-ne ca satele câmpiei vor fi iarăşi populate şi ca râsul necenzurat al copiilor va fi semn de renaştere, şi că sacrificiul lui Cosmin a fost aproape ritualic (ca la vechii traci) spre a aduce peste noi o nouă binecuvântare, şi a estompa „povara lunii turmentată”.

                                                                                           Ică  Sălișteanu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *