default-logo

Interviu cu Daniela Zeca Buzura: „Adăugându-și și Buzura, numele meu nu și-a sporit rezonanța, ci sufletul meu s-a înmiit”

– Te-ai născut la Monte Carlo. Azi poate suna firesc, când românii au împânzit lumea, dar înainte de 1989, sună destul de… ezoteric. A fost lung drumul de la Monte Carlo la București?

– Ezoteric nu e locul în care m-am născut, ci poate doar faptul că, apărând în alt spațiu decât acela, sunt puține șanse să fi supraviețuit. M-am născut mai devreme decât cele nouă luni ale unui copil normal, iar în România acelor ani, de multe ori, asta, era fatal. Tatăl meu construia acolo o platformă industrială. Nu există un alt mister. Mai bine de un sfert de veac, am evitat să vorbesc despre locul nașterii mele și nu aș face-o nici acum, dacă cineva nu ar fi descoperit ce și cum și nu ar fi divulgat pe Wikipedia.

În comunism, acest Monaco mi-a adus numai și numai încurcături și suspiciuni, așa că, din instinct de autoapărare, răspundeam oricui într-un mod amețitor și derutant, încât, punând datele cap la cap, nimeni nu mai înțelegea mare lucru: spuneam că am apărut la Reșița, la Burdujeni, la Arad, la Ploiești, la Slănic, la Slatina – locuri prin care nu fusesem niciodată, dar îmi plăcea mult să mi le închipui, cu mine cu tot.

În 2003, tocmai începusem să fiu asistent la catedra de presă a Universității din București și am plecat cu studenții pe Coasta de Azur. Câștigaseră un concurs de jurnalism și atunci am pus talpa întâia oară în Monte Carlo. Nu am avut absolut niciun sentiment de deja vu. Mai mult decât atât: în timp, mi-am dat seama că, mai mult decât de o destinație sau de o geografie, sunt atașată de o limbă, iar eu aparțin fără rest, limbii române.

A fost mai întâi Filologia și apoi Jurnalistica. A fost mai întâi cuvântul și mai apoi imaginea. Te-ai simțit vreodată ca între Scilla și Caribda?

– Nu, a mai fost ceva: între cuvânt și imagine a stat vocea. Am făcut cu mare pasiune câțiva ani de radio, înainte de a vira către jurnalismul de televiziune și am fost și am rămas îndrăgostită de vocea umană. O consider și azi o amprentă miraculoasă și totdeauna revelatoare a universului celui care vorbește. Cât despre Scilla și Caribda, îmi este foooarte cunoscut acest „confort”. Am să răspund printr-o poveste: într-o seară, o prietenă m-a invitat să gust niște paste pe care tocmai le pregătise și care erau atât de gustoase, ca preparate într-un restaurant cu trei stele Michelin. Am laudat-o și atunci ea m-a surprins cu o mărturisire, spunându-mi că, opt ore pe zi, la biroul unde lucrează, are o profesie, dar pasiunea și vocația ei se arată în bucătărie. Era sigură de asta și am invidiat-o oarecum, pentru că mie îmi e atât de dor de televiziune când sunt doar scriitor și atât de dor de singurătatea în care rămâi doar cu paginile tale, când mă aflu în platoul de televiziune și nu scriu.

– A fost mai întâi poezia și mai apoi proza. Ce a declanșat schimbarea de paradigmă a creației? Cum a venit „seducția” prozei? Unde a rămas poezia?  Cum și-au făcut loc tentațiile criticii literare?

– Am un imaginar sonor și, într-o bună zi, proza a început să vorbească cu mine. Pur și simplu am auzit-o, iar acela a fost momentul în care am început să încerc să împac poezia, care s-a sublimat în poveste, cu ceea ce voiam, mai nou, să spun. Acest lirism care a rămas ca un fel de foc îngropat, cred că e, totuși, o marcă a romanelor mele. După asta, critica literară a venit, probabil, și ca un exercițiu ex catedra (predau de aproape 20 de ani) , dar și din nevoia de a te exprima, după ce i-ai citit pe atâția alții.

– Ca unul care a slujit un deceniu și jumătate televiziunea, aș îndrăzni, oricâte satisfacții ar aduce, să spun că televiziunea nu e doar „hoț” de timp, dar și o lume care poate ușor deturna traseele unor destine. Ce înseamnă televiziunea în biografia Danielei Zeca-Buzura? Când îți faci loc și pentru scris?

– Nici eu nu fac o excepție. Televiziunea m-a deturnat și pe mine, fără îndoială. Să zic azi că aș fi putut scrie mult mai multe cărți și mai bune dacă nu m-aș fi dat pe mâna televiziunii, ar suna ca o scuză, iar scuzele sunt totdeauna la îndemână. A fost și este o narcoză căreia nu i-am putut rezista. Precum literatura, și televiziunea mi-a promis mai multe vieți laolaltă, pe care altfel nu le-aș fi putut trăi. Să nu mă întrebe nimeni dacă regret sau nu: răspunsul e ca acela de după o mare iubire: ai avut-o, cu toată vâltoarea ei, dar dacă nu o aveai ?

– Teza ta de doctorat a acordat atenție unui gen care, dincolo de excepțiile sonore, a fost impins spre periferia istoriei literare. Ce te-a atras spre studierea romanului polițist?

– Teza mea de doctorat, făcută „pe bune”, cum zic studenții, și publicată acum mai bine de cincisprezece ani, la Editura Curtea Veche, pare neobișnuită doar în context românesc. Occidentul acordă de multă vreme o atenție serioasă și constantă romanului polițist, iar regretatul meu profesor de la Litere, Paul Cornea, care a fost tot timpul conectat cu ceea ce se întâmpla în studiile culturale europene, a știut să mă facă să îmi asum această temă. A fost o muncă istovitoare, dar, pe cuvânt că a meritat. Mult mai târziu, mi-am dat seama că punând sub lupă tacticile suspansului și ale intrigii din policier, am învățat să spun bine o poveste.

– Ai realizat sute de dialoguri la televiziune, inclusiv cu personalități ale vieții culturale. Nu te tentează să aduci în pagină de carte astfel de dialoguri? Care ar putea fi reținerile unui astfel de demers?

– Sincer, cred că ceea ce a strălucit o clipă pe ecran, poate fi palid pe o filă de carte. Ca să trec măcar într-un volum acele sute de interviuri televizate, ar însemna să le regândesc, ca să le dau un suflu nou. Nu știu când voi fi pregătită să fac asta și dacă mă convinge suficient un asemenea gest. Sunt confrați cărora le-a reușit această trecere și îi admir, dar nu știu dacă, până la urmă, am să mă număr printre ei.

– Dialogurile/interviurile realizate la radio și televiziune, în proiectele tale „Ceva de citit”, „Didactica magna” și „Față in față cu autorul” te-au pus față în față cu mari personalități ale vieții publice.  Cât de frecventat mai e azi dialogul în cultura română?

– Există o naturalețe și, dacă avem noroc, o bucurie, ba chiar o euforie a unui bun schimb de replici, pe care, când le pierdem, mai bine tăcem. Am mizat pe asta ori de câte ori am avut intenția să fiu în dialog cu cineva. De pildă, talk-show-ul de televiziune râvnește perpetuu la firescul unei asemenea puneri împreună a cuvintelor și ideilor, dar îi iese sau nu îi iese. De aceea, în fapt, este atât de dificil un interviu sau un dialog la televizor: peste teatralitatea implicită a unui mediu, se suprapune vanitatea unui repertoriu la purtător, cu care vii să te arăți deștept, frumos, eligibil, disponibil. Politicienii de oriunde păcătuiesc cel mai des în acest fel. Oamenii de cultură însă – și aici îi pun deopotrivă pe scriitori, pe muzicieni, pe actori, pe regizori, pe artiști, în general – mai pot să se salveze de la stereotipii și clișee, prin generozitatea pe care le-o dă creativitatea lor. Ce vreau să spun este că e aproape imposibil să mai ai un dialog productiv, dacă ai uitat ori nu poți să admiri și ce fac alții din jurul tău, ori dacă ai uitat să asculți. Dincolo de asta, s-a uzurpat complet relația discipol-maestru, care era și ea un model de împărtășire. Fascinația dialogului nu cred că a dispărut, dar ne mai bucurăm de ea doar în enclave și ori de câte ori izbutim să rămânem empatici. Dialogul înflorește pe afinități elective, combinate cu contraargumente bine temperate și conduse. Tocmai pentru că este vorba de reglaje atât de fine, cei mai mulți adoră să asiste la discordie, decât să lucreze la echilibrul unui dialog. Poate că în urmă cu zece-cincisprezece ani, la începutul expansiunii digitale, m-a sedus și pe mine împrietenirea care curgea în râuri de lapte și miere de pe rețelele de socializare, efectul de forum al atâtor platforme online, astăzi însă sesizez, ca oricine, excesul de etalare la care ne provoacă fiecare rețea în parte și singurătatea reală care decurge de aici, simulacrul de dezbatere și evanescența de sub adeziunile fiecărui like.

– Privind și din practică și de la catedră lumea jurnalisticii, cum ai aprecia jurnalismul zilelor noastre? Dar jurnaliștii? Ce vine din urmă, ce promisiuni i se oferă dascălului de jurnalism?

– Încă avem jurnaliști foarte buni, deși profesia lor e în derivă. Acum toată lumea „publică” pe Facebook sau Instagram, dă o știre înregistrând cu telefonul un fapt sau altul. Notorietatea profesiei de jurnalist a fost domesticită brutal de ceea ce acum se numește jurnalism civic sau popular, altfel spus – expertiza profesiei a fost alungată. S-a întâmplat asta cu mai multe îndeletniciri și discipline. Tom Nichols, un eseist american, în „Sfârșitul competenței”, explică acest fenomen, avertizând asupra pericolelor noului egalitarism intelectual, adus de accesibilitatea internetului și vorbește despre acest proces galopant ca despre un „narcisism greșit orientat”, nociv pentru democrație. Ca profesor de jurnalism, ești dator să pui în discuție aceste tendințe și, mai ales, să lansezi întrebări despre valabilitatea unei cariere pândite de denaturări și pierderi care, atunci când se produc, nu sunt numai ale ei. Într-un atare context, ai o răspundere dublă: să le spui tinerilor adevărul și, totodată, să le lași intacte încrederea și optimismul cu care s-au îndreptat către o ocupație care rămâne una dintre cele mai interesante, dar care nu se poate susține fără vocație.

– Ai condus un post de televiziune cu o identitate unică în televiziunile din România: TVR Cultural. Câtă cultură mai răzbește azi în televiziuni? Ce viitor are cultura prin televiziune?

– Nu doar cei opt ani și jumătate în care am condus postul TVR Cultural, dar și experiența nemijlocită ca jurnalist de televiziune mă determină să susțin ceea ce am și scris de mai multe ori: în fapt, televiziunea nu educă pe nimeni. Ea a avut, e drept, și o așa-zisă vârstă pedagogică, care a durat nu mai mult de douăzeci de ani, de la începuturi și până la sfârșitul anilor ‘80 ai veacului trecut, dar asta ține pur și simplu de „paleoteleviziune”, în termenii lui Eco. Pentru a se autolegitima și mai ales pentru a-și iniția și menține hegemonia, venerabila doamnă de azi făcea paradă de misiuni și concepte precum: obiectivitate, educare a gustului, informare corectă. Televiziunea contemporană e o eficientă industrie a divertismentului, pentru că asta aduce, între altele, profit rapid și sigur. Inițiații știu că în virtutea unui principiu al maximei democrații, Televiziunea trebuie să subscrie gustului comun, nu să pună întrebări neliniștitoare și să lase dileme nerezolvate. Acestea din urmă nu aduc nici publicitate, nici câștig. Am scris într-una dintre cărțile pe care le-am consacrat studierii audiovizualului că televiziunea de orice fel creează apetențe, nu competențe și a fost de multe ori lăudat acest joc de cuvinte, care spune un lucru simplu: îți place de pildă Egiptul, iar televiziunea îți furnizează un documentar despre Tutankamon, dar nu te face un expert în civilizația piramidelor. Această erudiție o câștigi singur, după ani de trudă, dar după ce televiziunea te-a provocat să constați că te pasionează subiectul. Cultura, atâta câtă mai există pe ecran, aparține nișelor tematice, canalelor de televiziune profilate. În alți termeni, într-un peisaj majoritar comercial, serviciul public de televiziune de oriunde își mai pune problema unei misiuni reglementate. În rest, toată lumea se distrează!

– Jurnalismul de televiziune are particularitățile sale, e de neconceput înafara echipei? În ce echipe te-ai simțit mai în largul tău? Ce înseamnă „echipa” în jurnalismul de televiziune?

– Cel care își declamă eminența, spunând că poate face televiziune ca un Robinson, de unul singur, pe o insulă, ori nu înțelege deplin fenomenul, ori minte. De șapte ani par că sunt numai eu și un interlocutor, la un mic dejun televizat, transmis în fiecare sâmbătă, dimineața, de la ora 10:00, pe TVR2, dar cu mine e totdeauna o echipă strașnică, de șase oameni și, preț de trei sferturi de oră, gândim împreună ca un singur cap. Dar echipa în care m-am simțit în larg și în care ne-am jucat cu toții destinele, a fost aceea mult mai numeroasă, a defunctului TVR Cultural, care ar fi putut fi și azi un brand pentru România și un motiv al multora de a mai lăsa televizorul deschis. Vorbim despre o pasăre rară, care a murit pe limba ei, nu doar pentru că niște oarecare politicieni ai momentului nu i-au priceput trilul, dar cei care au ucis-o cu adevărat, votând atunci împotriva ei, deși ar fi putut să o salveze, au fost ilustre nume din interiorul Televiziunii Române.

– Producătorul de televiziune mai are timp și pentru a urmări programe de televiziune? Ce te atrage mai mult din oferta micului ecran?

– Mă uit cât pot la canalul Arte și urmăresc producții ale jurnalismului cultural ori pe unde apar, dar mă dau în vânt și după emisiuni culinare, deși habar nu am să gătesc. Există un spectacol de o savoare anume al celor care prepară mâncarea și apoi o și gustă împreună cu alții, chiar la televizor. Am convingerea că poți să cunoști destul de bine un om nu doar când călătorești cu el, ci și dacă îl inviți la o masă – de aici și titlul formatului „Mic dejun cu un campion”, pe care eu l-am numit astfel și dintr-o plăcere secretă.

– Numele tău și-a sporit rezonanța pe care ai început s-o câștigi, prin poezia ta, odată cu intrarea în familia Buzura, Augustin Buzura fiind un nume cu greutate în literatura română, dar, de la un moment dat, din 1990, și o autoritate în instituții de reprezentare culturală.

Cum te-ai acomodat în acest orizont existențial?

– Augustin Buzura e un copac cu umbră atât de deasă, încât nu îi rezistă nimic sub coroană. Am știut asta de la început, din 1999, când am intrat, ca noră, în familia sa. Adăugându-și și Buzura, numele meu nu și-a sporit rezonanța, ci sufletul meu s-a înmiit, prin întâlnirea cu un spirit rar, de felul căruia nu am mai întâlnit de atunci încoace.

Ca autor de beletristică, nu am semnat niciodată cu numele de Buzura, ci doar ca Daniela Zeca. În literatură, Buzura e unul singur. Ca jurnalist, am început să fiu DeZeBe, cum îmi spune multă lume, iar în viața civilă, numindu-mă, mai nou, ca în buletinul de identitate – a devenit foarte complicat.

Eu nu mai făceam nimic singură, totul îmi dăduse de-a gata Augustin Buzura, dar mai e ceva:  m-am trezit că îi port, vrând-nevrând, și pe toți adversarii sau detractorii lui, deloc puțini. Unii mă mai urmăresc și acum, când el, de patru ani, e în Cer, și pare poate mai comod să te sfădești, din motive doar de tine știute, cu cine a rămas din familie. Dar nu mă plâng. Cum orice lucru bun din lumea asta are un preț, pentru mine, acesta e reversul uneia dintre cele mai profunde și binecuvântate experiențe.

NICOLAE BĂCIUȚ

Noiembrie 2021

*

Daniela Zeca-Buzura (n. 1 noiembrie 1966, Monte-Carlo, commune de Monaco⁠(d), Monaco) este o prozatoare, eseistă, critic literar și realizatoare de emisiuni radio și TV de origine română. Până în august 2012 a ocupat funcția de director al postului de televiziune TVR Cultural.

Din anul 2001 este doctor al Facultății de Litere din cadrul Universității din București, cu o teză despre poetica romanului polițist, coordonată de profesorul universitar dr. Paul Cornea, publicată ulterior în volumul „Melonul domnului comisar”. În același an a devenit lector universitar la catedra de presă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul aceleiași universități. În anul 2000, după debutul în roman, decide să-și semneze opera de ficțiune cu numele Daniela Zeca, iar publicistica, eseul și critica literară cu numele integral, Daniela Zeca-Buzura.

A fost realizator de emisiuni de radio și pentru micul ecran, printre care merită amintite producțiile „Ceva de citit”, „Didactica magna” și „Față in față cu autorul”. Începând cu anul 2003, Daniela Zeca a realizat și moderat talkshow-ul cultural „Ceva de citit”, dedicat actualității editoriale autohtone și care și-a propus să parcurgă drumul invers, de la operă la autor. Printre invitați s-au numărat Mircea Dinescu, Andrei Pleșu, Gabriela Adameșteanu, Nicolae Manolescu, Mircea Mihăieș, Alex Ștefănescu, Ion Bogdan Lefter.

În 2006 a primit distincția „Personalitatea europeană a anului pentru România” – secțiunea televiziune, acordată de Fundația Eurolink și Comisia Europeană. Din anul 2004 până în 2012 a fost director al canalului TVR Cultural din cadrul Televiziunii Române.

Cărți tipărite: La taclale cu idolii, Editura Polirom, colecția COLLEGIUM. Media, 2015.   Omar cel orb (roman), Editura Polirom, colecția Ego.Proză, 2012, Zece zile sub văl / Ten days under the veil (fotojurnal de călătorie), Ediție bilingvă, Editura Litera, 2011. Demonii vântului (roman), Editura Polirom, colecția Ego. Proză, 2010.  Istoria romanțată a unui safari (roman), Editura Polirom, ediția I colecția Ego. Proză, 2009 și ediția a II-a. colecția 10+, 2011. Veridic. Virtual. Ludic. Efectul de real al televiziunii, Editura Polirom, colecția COLLEGIUM. Media, 2009.   Totul la vedere. Televiziunea după Big Brother, Editura Polirom, 2007, Jurnalismul de televiziune, Editura Polirom, colecția COLLEGIUM. Media, 2005. Melonul domnului comisar (critică literară), Editura Curtea Veche, 2005. Îngeri pe carosabil (proză), Editura Coresi, 2000.   Orfeea (poezie), Editura Viitorul Românesc, 1994. (Wikipedia)

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.