Sentiment, Rațiune și Voință, Evlavie și Blândețe erau cuvintele ce reverberau în atâtea forme pe Dealul Rohiei, „muntele acesta sfânt”, fiind cuprinse zilnic, începând cu anul 1941, de IPS Iustinian și în CAIETELE sale. A fost peste 30 de ani starețul Mănăstirii Rohia, apoi Arhiepiscopul Maramureșului și Sătmarului. Chilia Preacuviosului Părinte păstra 187 de caiete de „reflecții fericite” făcute cu „sfinte și umilite sudori”, neuitând nicio clipă că haina arhierească este haina lui Hristos, că Iisus Hristos este mereu treaz și ne veghează, doar „noi adormim uneori”.
Am trăit, ca reporter, bucuria ca acest crez să fie detaliat în interviuri-radio, la Mănăstirea Rohia, Înaltpreasfințitul dovedindu-se Înalt Mărturisitor al lui Hristos. În interviurile despre monahism, despre Ioan Alexandru, Steinhardt sau Constantin Noica, despre triumful ființei, patimi și Înviere, scepticism, îndoială și speranță, era la fel de rugător și drept ca în înscrisurile Caietelor.
Reflecțiile Înaltului Iustinian sunt rugăciuni, convorbiri cu Sinele și îndemnuri la trezvie, când din adâncul timpului vine și se întețește glasul lui Dumnezeu: Adame, Adame, unde ești? Pe unele dintre cele notate în Caiete le prelua în dialogurile cu pelerinii ca expresii ale rodului binecuvântat al statorniciei în credință, Părintele trăind 74 de ani în monahism. La început, reflecțiile din Caietele Părintelui, „confesiuni și dialoguri cu propria conștiință”, erau auzite doar de Dumnezeu, fiind apoi și răspândite în numele celor care au nevoie de un gând bun care să-i ajute să cunoască viața și să-l cunoască pe Dumnezeu, risipind, astfel, deșărtăciunea lumii.
Beneficiem la această oră de un generos proiect al Editurii Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului și Sătmarului care prin ediția îngrijită de Mircea Crișan, „Reflecții din Caietele Arhiepiscopului Iustinian”, răspândește sfințenia și bucuria Ierarhului în deslușirea tainei firii lui Dumnezeu, ca omul să nu cadă în prăpastia suferințelor și a osândei. În reflecțiile Caietelor, Biserica din România apare ca având un duh deosebit, un har și o „harismă apostolică unică”, sprijinindu-se pe un popor bun, neîmbătrânit („popor vechi, dar tânăr”), evlavios și smerit, care din fire nu este crud, sălbatic, prefăcut și ticălos. Deși, vor veni vremuri întunecate, prefigura Înaltul Ierarh, când credința și dragostea se vor împuțina, dar sentimentul religios nu va dispărea, ajutându-l pe om să fie Om: „Se zbuciumă Apusul, pâlpâie lumina gata să se stingă în candelele fețelor nebune unde altarele rămân pustii. În unele părți, Creștinii sunt uciși fără milă, viața oamenilor este profanată. Dar, în Țara munților albaștri, în România, se bate toaca, cântă clopotele, colindă copiii…” Căci, trupul neamului românesc nu a fost niciodată tiran și păgân, deși afectat de marile greșeli ale unui regim odios care a încercat să-l îndepărteze de credință: „De aceea, acum am ajuns să avem un popor slăbit, cu forțe spirituale istovite (…) Robia a dispărut, dar urmările din relele de atunci au rămas ca niște capete de viperă care apar cu îndrăzneală. Ca o rană dureroasă și rușinoasă este pentru poporul Român cele ce se petrec în anii aceștia, când Neamul, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a eliberat de o grea robie. În zilele acelea din anul 1989 ne-am bucurat de Darul lui Dumnezeu, ne-am bucurat de libertate, dar nu am avut grijă să ne folosim de acest dar sfânt.”
„Reflecții din Caietele Arhiepiscopului Iustinian” este o carte a iubirii și împăcării, a binecuvântărilor, dar și a suferinței când se îngustează calea înmulțirii binelui. Părintele consemnează o secvență din seara de 24 decembrie 1989, când este sunat la tefefon de Geo Bogza care-i recită Colinde, colinde, e vremea colindelor…, încheind cu vorbele: Să fim demni și serioși! Din acea seară, subliniază Preacuviosul, „tot așteptăm o lume cu oameni demni și serioși”. Greu este să lovești cu piciorul în balauri, consemna Înaltul Ierarh.
Sunt pagini de lumină și „de atitudine”, scrise de cel apărat de duhurile înșelătoare, slujitor al dreptății, împotriva erorii, a rătăcirii, a necredinței, împlinind menirea de fiu al lui Dumnezeu, strigând: „Oamenii! Așa de mult îi prețuiesc și îi iubesc!”
Valentin Marica / UZPR
În imagine: Valentin Marica intervievându-l la Mănăstirea Rohia pe IPS Iustinian Chira, cu puțin timp înainte de trecerea la cele veșnice