În ce mă privește, nu sunt povara nimănui sau nu încă, îmi port singură de grijă, nu iau blidul de linte de la gura celuilalt, n-am nevoie de medicamente costisitoare. Îmbătrânesc activ (chiar sunt superactivă, spre necazul unora și altora), nu mă las decât în plata Domnului. Nu mai sunt young-old, ci old-old, din categoria 75 plus 1, dar statutul de old-old îl refuz: fac ce am făcut o viață, profesiunea mea fiind scris-cititul. Dacă 2020 e anul când voi muri, iar Corona îmi va da o mână de ajutor să trec Lethe, asta e! Dar n-aș vrea – niciun bun creștin nu vrea – să fiu nici euthanasiată, nici incinerată, asta nu!
Aștept împăcată moartea.Vai de cel surprins nepregătit de Thanatos! „Cine se teme de moarte și-a pierdut viața”, obișnuia să repete Petru Ursache. „Magda, nașterea omului e pentru alții, moartea e a lui, așa a spus anonimul”. Tot Petru a comentat îndelung, în Etnosofia, dar și în Mic tratat de estetică teologică, soluția țăranului creator de paremiologie: „Numai moartea-i fără leac”, dar și „Numai proștii se tem de moarte”. „Anonimul, zâmbea Petru, s-a specializat în operatorul numai.” Și câți n-au băgat bățul în gardul lui Marin Preda pentru „țărănia” lui! De când e lumea lume, țăranii vrednici au primit moartea cu îngăduință și resemnare; unii, „împăcat și tare”, ca să sadovenizez.
„Nici o moarte nu-i ca moartea”, a descântat-o poetul Cezar Ivănescu. Aura Christi a învins-o : „Gândisem moartea pân’ ea m-a atins cu botul”, ceea ce mi-a amintit de un vers al marii literaturi orale: „Strigă moartea la fereastră!”. „Ajungă morții măreția ei”, s-a revoltat Liviu Antonesei, în titlul plachetei recente, unde s-a ocupat de micile îndeletniciri ale morții, iar Radu Ulmeanu a îndulcit-o poetic și precis: „În doi, chiar și moartea pare o dulce poveste”.
După marea ordine a existenței pământene, mori când îți sună ceasul. Bătrânii știu: pe cât de ușor se strică jucăria asta numită trup, pe atât de greu se repară, iar ei sunt mai precauți, mai prudenți, mai ordonați, mai supuși ordonanțelor militare, deși nu se vor ordonanțe comandate de Vela. Oricum, ar fi trebuit să capete imunitate la câte mizerii sociale li s-au făcut la „vreme de încercare”, ca să folosesc sintagma martirului Mircea Vulcănescu. Și-i încă sub sentința „criminal de război”, dată de un „ tribunal” stalinist, așa – zis „al poporului”. Moartea luminatului filosof, sociolog, economist, teolog, profesor de etică ar fi trebuit să aibă „rol trezitor”, ca să uzez de formularea lui Petre Țuțea, altă personalitate superlativă a culturii. Numai că aleșii au fost și sunt desconsiderați pe alese, ca expirați, retrograzi, antiocci : și Iorga, și Gusti, și C. Rădulescu-Motru, și Nae Ionescu, și Mircea Eliade, și D. Stăniloae, și Anton Dumitriu, și Noica… De ce Motru? Pentru că a demonstrat că de la etnicul restrâns (sat) se ajunge la etnicul întins (oraș), iar din coabitul lor se naște națiunea, construcție istorică bazată pe „conștiința comunității de origine”. Or, intelectualul postdecembrist a fost cuprins de alergie la ideea de unitate de neam, de tradiție, de datină, de rost comun… A ținut morțiș să declare perimat canonul clasic. După lupta de clasă, a izbucnit lupta de… clasici. Exemple? Alecsandri, de pildă, ar fi un bătrân zaharisit, deși nu avea 70 de ani când a murit. Pe deasupra, veșnicfericele l-a descoperit pe baciul orb de pe Ceahlău, auzind de la el Miorița, capodopera pe care premierul Orban vrea s-o scoată din manualul de română, nu cumva să-i deprime pe elevi.
Cu prilejul pandemiei, s-a spus că bătrânețea e „boală mioritică”, dar și virotică. Dan Botta a fost acuzat de tracomanie, Vasile Voiculescu de exces teologic. Cum ne aflăm în plină respingere a lui Dumnezeu, cică ar fi apărut și un vaccin care te scapă, la cerere, de boala fundamentalismului religios. Să reamintesc că doctorul fără arginți, ostatic de lagăr comunist, a lăsat vorbă copiilor să fie înmormântat în hainele cu care a ieșit din închisoare, grav bolnav de T.B.C. la coloana vertebrală? Pentru intelectualii interbelici care mai trăiau după acel Decembrie, ca Arșavir Acterian ori ca N. Carandino, demoralizarea a continuat, ca și cum n-ar fi fost îndestul demoralizați ca ostatici ai lagărului. Ferice de cei trecuți în „mările somnului”, ca Blaga, pe care nu l-ar mai citi decât „tonții mioritici” printre care cu sfială mă enumăr.
Mi-am spus că generația „zapp” vrea să acopere glasul bătrânilor (fie ei gândiriști, trăiriști, simboliști, moderniști, onirici; n-a rămas mai nimeni nemânjit, necontestat) din superficialitate, din ignoranță, fiind cititori de „doi cărți” și jumătate. Dar e mai mult decât atât. Bătrânii trecuți prin comunism nu se lasă debusolați, ateizați, des-țărați. Nu se distanțează de ei înșiși, cum ne urează tuturor să facem Vasile Gogea, pe al său blog luminat. Au interdicții moștenite și păstrate, ca decanul de vârstă al scriitorilor, rebreanologul, el însuși prozator, Niculae Gheran, care ne cere să ne ferim, ca estici, de alte iluzii și să ne urmăm interesul național pentru a nu deveni debaraua (ca să nu zic ghena) Europei și santinela Americii. Gheran gheranjează: „Respect ulița, dar în casa mea-s stăpân”. Din interviul cu Virgil Rațiu, din „Pro Saeculum”, nr. 1-2, 2020, decupez: „Mă întrebi de soarta unor hârtii, ce fac cu ele, unde să ajungă, uitând că autorul lor este încă viu, că există, că n-a izbutit să găsească o rezervă într-o clinică de medicină generală, chiar și pe bani,care să-i permită consultări paralele, fiindcă, ajuns nonagenar, ești ca o mașină de colecție, uitată de Dumnezeu în ploaie; unde umbli, acolo uzura te obligă să repari […] soluțiile ce se impun se vor găsi post mortem, îmbălsămate cu regrete”.
Bătrânii se lasă greu convinși că lumea joasă a materialiștilor e singura lume, că viața de apoi nu există, dispariția trupului fiind totală, fără cale de întoarcere, că nemurirea e o ficțiune. Că după moarte vine golul, neantul. Îmi tot repetă asta o cunoștință, de câte ori mă vede în cimitir și-mi vine să-i răspund ca Baudelaire, în Semper Eadem: „Taci, ne-nvățato!” Pe mine, credința în viața de dincolo m-a consolat și, în ultimă instanță, m-a salvat. Altfel spus, ca Ernst Troeltsch: „Kant e mort, Toma D’ Aquino trăiește”. Deși nu particip regulat la slujbe, îmi lipsește Liturghia. Iar dacă se repornește lumea,dacă apuc sfârșitul acestei întreruperi de lume – numită lockdown – (speranța moare ultima), primul drum va fi la Eternitate, cimitirul din Iași, alt Muzeu național al literaturii. Postum.
Cei care cred că o lume normală își respectă valorile, că nu-i perimat să te sprijini pe contraforții valorilor solide, pe cultul eroilor, dar și pe biserică sunt demonetizați ca bancnota de un leu, leul Iorga. Comuniștii au înțeles că biserica fortifică sufletul, că teama de moarte e învinsă prin rugăciune. Poate de aceea ateii neomarxiști, anticlericalii s-au grupat contra B.O.R. În vremi diavolești, mergeam în taină la biserică, ne cununam discret. Vai de studentul surprins la gât cu o cruciuliță. I-o confiscau și îl și exmatriculau. Acum, eseiștii dârzi propovăduiesc ideea că biserica e incompatibilă cu democrația. Altă idee „primită”? Creștinismul „ascunde o înapoiere incredibilă”. De ce se lovește repetat în biserică? Pentru că biserica și națiunea se suprapun, iar „religia new age” vede pericolul unității prin biserică. Homo religiosus unește, nu dezbină. Și-i limpede: cine acuză „strechea naționalistă” acuză și căderile inerente, slăbiciunile unor preoți care au dat de dracu’. Sunt cazuri destule. Dar n-au fost și destui călugări și preoți martirizați? Să vă reamintesc etimologia cuvântului călugăr? Kalos geros, adică frumosul bătrân.
Eminescu dixit: „La ușa creștinului/ Numai umbra spinului”. De ce l-oi fi citat? Doar a fost declarat toxic, nociv. I Negoițescu l-a descoperit „protolegionar” și eticheta asta i s-a lipit pe frunte. I s-a lipit pe nedrept și lui Crainic, și lui Steinhardt… E cu bucluc moștenirea evreului botezat ortodox. Da, a fost învinuit că a hrănit un popă legionar, în pușcărie, din pachetul primit de la tatăl său. Ca și cum creștinismul n-ar propovădui dragostea și bunătatea: „Dăruind vei dobândi.”Chiar mă mir că nu s-a găsit cineva să descopere „cultul legionar al morții” în Coloana Infinitului, proiectată de Brâncuși pentru a fi Coloana pomenirii fără de sfârșit a eroilor.
Nu-i greu de observat cât de adânc se sapă la temeiul familiei creștine. Bătrânii sunt batjocoriți ca „pupători de moaște”. Nu place comuniunea creștinilor la marile procesiuni, la pelerinaje, ca de Sfânta Parascheva. După D. Stăniloae, comunitatea rurală înțelege mai bine acestă rară bucurie a comuniunii. Sărbătorescul. Bunelul e certat că-i bagă-n cap copilului un Dumnezeu cu barbă mare, albă, un sfânt Petru cu cheia raiului în mână și alte „povești bătrânești” nescrise. Dar ce să-i zică bunicul, om simplu, nepotului? Nu săruta icoana, nu te împărtăși cu alți copii din aceeași linguriță că te bolnăvești? El nu crede că împărtășania e o practică neigienică ori că virusul poate fi ofensiv pe icoana Maicii Domnului, nu face distincție între igienă și primirea euharistiei din același potir.
Dacă muncește la câmp și peste 70 de ani (pentru nemți e mai greu să-și culeagă sparanghelul), bătrânului i se reproșează că nu se mai satură de muncă. „Cât o mai trăi mama asta a mea?”, am auzit o vorbă proastă în tramvaiul de Baza 3. Tot acolo, în tramvai, altcineva era iritat că o bătrânică nu putea coborî mai repede. „Dă-i un picior în fund dacă nu se mișcă!”, s- a strigat din spate. „Ești norocos azi, tinere, dar ca mîine…”, a replicat altcineva. Bătrânii au rămas fără dreptul la respect, la „sărut mâna, mama mea, sărut mâna, tatăl meu. Cu ostilitate glumăreață, inspirată de aneria TV, vreo cinci tineri, sper că nu studenți și studente, dar cu siguranță inapți psihic, probabil din clubul Vade retro, au inventat un joc de bulevard (Copou): te scuipă în față. Ia să ne facem că le îmbolnăvim pe babe, că tot le caută moartea pe acasă.Să băgăm frica-n ele.
„Ticăloasele astea de bunici, aud pe un Kanal care întreține ostilitatea față de bătrâni, șterg cu scuipat fața nepotului când e murdară. Amendați-le!” Intimidanții cu epoleți ai ministrului Vela dau amenzi usturătoare celor care n-au știut să-și scrie corect „declarația pe proprie răspundere”. „Țăranii n-au nici ochelari, nici pix”, se lamenta un polițist, cu doctorat, pesemne, la Academia de Poliție. Petre Țuțea, bătrânul magnific, spunea că „un sfânt poate fi și analfabet” și asta pentru că îl prețuia mai presus de toate pe țăranul profund ortodox.
O luăm da capo? Da, cunosc, istoria e cu corsi e ricorsi, cu creșteri și descreșteri. În dinți de ferăstrău, cam așa cum se răspândește virusul Corona.N-aș fi crezut însă – se vede că am trăit prea mult – că trecutul stalinist va reveni în alte și-n aceleași forme. Știau ei, comuniștii ce sprijină echilibrul existenței țăranului român: credința în Dumnezeu și bucata de pământ. Învățătorul vrednic și preotul vrednic sunt auziți/ascultați mai mult decât orice self-elitist. De aceea biserica trebuie up-datată și puiul de țăran lăsat fără școală. Din manual a fost scos poemul-blestem Noi vrem pământ. Ce atâta Coșbuc! Ce atâta Rebreanu cu Răscoala lui? Supunerea, frica, prudența par a deveni noii sfinți.
Coolatitudinea contra bisericii îmi displace profund. După campania Pro Tv de Paște cu reclama „Tu ești lumina!”, ca și cum insul cu telecomanda ar putea lua locul lui Hristos – Lumina lumii, a urmat campania „# Mc.Cann” contra icoanei, sfinții fiind dotați cu măști, ba chiar înlocuiți cu chipuri de medici. Cum merg lucrurile, încă puțin și, după școala fără icoane, ajungem la biserica fără Dumnezeu și fără sfinți. Tot respectul pentru doctorul Raed, un specialist al urgențelor, omul potrivit la locul lui, creat de el. Vine la televizor să ne învețe cum trebuie să trăim cu virusul și asta – e opinia mea! – pentru că spitalele, cu procedurile medicale, nu ne pot ajuta. După o intervenție medicală greșită, pe Petru l-a ucis Klebsiella din aparatul de aer condiționat al terapiei intensive. Deci și medicii, și sistemul. O să-mi fac acasă „vacanța” cu cărțile mele, după sfatul lui Raed Arafat, o să mă adun cu mine însămi („Sunt în mine niște doi”, după Arghezi), voi scrie pe ușă Do not disturb. Doctorul Raed e om rar, oamenii curajoși sunt rari, salvează vieți la limită, fără discriminare între bogați-săraci, vârsta de jos și vârsta de sus. N-ar spune.
„Pleacă afară, tataie, că ești prea bătrân”, ci Lăsați bătrânii să vină la mine! Așa face un doctor fără arginți, dar ar fi hilar și pentru el însuși să se vadă pictat într-o frescă a bisericii, cu mască bleu chirurgicală. Dragoș Pătraru se eforsează să-i dovedească pe preoți ca „deliranți care pun în pericol viața oamenilor”, „inculți dăunători” și tot șamdî-ul. De biserica vie și curată nu vine vorba. „Teodosie ăsta trebuia luat cu mascații de barba aia și dus la izolare”, vitupera teleastul Primei Tv. Și de unde a scos tânărul cuplu, constituit anticlerical, Bulai – Caramitru că un mitropolit de 90 de ani nu poate fi dus cu helicopterul la spital, la București? În helicopter se afla, lângă I.P.S. Pimen, și un tânăr bolnav de Covid-19.
Când acad. Ioan-Aurel Pop, în Săptămâna Patimilor, a susținut că bătrânii nu sunt periculoși, a devenit pe dată bătrân periculos el însuși. N-are altceva de făcut decât să apere „bătrânețea bătrânilor”? Cum să-i aperi pe bătrânii ăștia care și-au trăit traiul? Pe infectivii care sunt uciși din priviri la o coadă, dacă tușesc sfios în cot?
E de neimaginat și inadmisibil, după domnul Andrei Cornea, un „om de știință” care „subminează știința”. „De necrezut”. Causa causorum? „Nesăbuitul” academician ar fi făcut, în Periculoșii bătrâni, un „insuportabil proces de intenție autorităților”. Or, ca bun oportunist, autorităților trebuie să le faci temenele, altfel se supără pe tine. Mai mult încă, Profesorul de la Cluj „a subminat autoritatea medicilor, biologilor și, în genere, a oamenilor de știință”. Textul, observă implacabilul domn A.C., „abundă în insinuări, semi-adevăruri, lamentații patetice și chiar în falsuri”. Dar unde a afirmat președintele Academiei că O.M.S. „conspiră”? Doar n-o să contrazicem „Vulgata O.M.S.” (grand merçi, Liviu Antonesei!). Și nu-i adevărat că minimizarea spațiului social, public, poate împinge la depresie, la panică? Nu-i împingem la moarte pe vârstnicii deja descumpăniți, înfricoșați, dacă le tot vârâm în cap că sunt vulnerabili, cei mai vulnerabili, foarte vulnerabili, că iau și dau – predilect – viruși? Hotărât: nu trebuie să fie discriminatorie claustrarea la domiciliu. Evident, necesară, nu și necesar discriminatorie.
Generația mea (mă refer la „elementele suspecte”, cu „origine nesănătoasă” și nu la odoarele agitatorilor comuniști) a trăit toate discriminările posibile. Și dure, și triste. Sau am crezut eu că au fost toate. A venit însă și altă stigmatizare: de vârstă (și încă prin ordonanță militară), pe care nu mi-am imaginat-o. Restricții cauzate de „etate”, pe bază de C.N.P., n-am crezut că or să fie.