default-logo

Nevoia de Eminescu

Se nimereşte, în mod fericit, ca începuturile revistei noastre să coincidă cu acest ianuarie mereu aniversar, când, chiar dacă nu invocăm un număr rotund de ani de la sosirea sau plecarea sa, obişnuim să vorbim mai pe de îndelete şi, poate, mai sărbătoreşte, despre Poet. Prefer această majusculă uşor canonizantă, chiar dacă poate aminti de grăbita propunere de canonizare de acum vreun an, în locul unor prea mult folosite sintagme, chiar dacă prea-mult-folosirea nu le scade adevărul, doar le toceşte credibilitatea şi relevanţa, prin repetare superficială şi declamatorie. În locul acestor sintagme, prefer să reiau, totuşi, câteva rânduri, suficient de encomiastice şi ele, dintr-un text mai puţin repetat, cel al lui C. Rădulescu-Motru, preşedinte al Academiei Române pe atunci, rostite într-o şedinţă publică solemnă care a avut loc la 16 iunie 1939, cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la plecarea spre lumea de lumină a lui Eminescu (citez prin intermediul preşedintelui Academiei Române din 1989, acad. Radu P. Voinea, anume din textul acestuia de la începutul volumului Centenar Eminescu (1889-1989). Volum omagial, apărut în 1989 sub egida Societăţii de Ştiinţe Filologice din România):
La un cult eminescian – căci de un adevărat cult se bucură astăzi Eminescu – s-a ridicat apoi, an după an, opera lui Eminescu în ochii publicului românesc. În această ridicare a fost o continuitate perfectă. Nicio influenţă de modă trecătoare. Cultul eminescian a fost produsul firesc al adâncirii conştiinţei literare în lumea noastră românească. În Mihai Eminescu, noi am ajuns a recunoaşte pe cel mai reprezentativ maestru al nostru. El este pentru noi ceea ce este Goethe pentru germani, Shakespeare pentru englezi, Dante pentru italieni. El este geniul, în care s-au întâlnit, deopotrivă de ridicate, puterea de invenţiune cu aceea de reflexiune critică. În poezia şi proza lui, simţirile cele mai caracteristice ale vieţii noastre naţionale şi-au găsit o expre-siune artistică şi nepieritoare. El a fost maestrul care a ştiut alege metalul pur şi nobil din minereul brut al sufletului nostru.
Paginile din prima parte a revistei ilustrează cuvintele dinainte – conştienţi de faptul că din 1939 până acum au trecut decenii cât o viaţă de om, timp în care literatura română a evoluat iar „conştiinţa literară” s-a „adâncit” (fără ca acest lucru să-l micşoreze pe Eminescu) şi că multe exagerări s-au mai întâmplat între timp, în toate direcţiile (făcându-i adesea rău lui Eminescu şi percepţiei sale publice). Cei care nu numai îl citează, ci îl şi citesc – poezia şi publicistica deopotrivă, cele tipărite şi cele rămase în manuscris! – se aşază însă de partea lui C. Rădulescu-Motru. De fapt, dincolo de opera propriu-zisă, de-ar fi doar nevoia, firească şi continuă şi general-umană, de a avea un model, de a ne sprijini pe un mit, pe un simbol, şi tot trebuie să privim cu luciditatea timpului, dar cu românească dragoste şi cu fră-ţească evlavie spre Eminescu. Iar în publicistică să-i admirăm deopotrivă patriotismul, angajarea şi ideile de atunci, mai toate actuale până la detalii şi acum (am reluat în revistă un număr de ziceri eminesciene, care parcă azi de dimineaţă au fost scrise).
Pe de altă parte, bine a observat cineva, că un număr de eminescologi, oricât de eminenţi fiecare separat, nu vor fi destui, ci nevoie este de un institut de eminescologie, într-atât de multe lucruri mai sunt de spus despre scrierile Poetului. Articolele care urmează aduc mărturie asupra acestei nevoi, prin varietatea ideilor, temelor, ipotezelor, analizelor.
…Şi, vorba unui român de prin lume: să ne rugăm ca din când în când pământul acesta să mai întrupeze câte un Eminescu…

Acad. Gheorghe Păun

(Ianuarie 2011)

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.