◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

Mutilarea Aidei din perspectiva „omului nou“ și nu numai

De la neomarxism la totalitarism: ”Aida” de Verdi a fost mutilată, în numele corectitudinii politice. 
În ”Aida” de Verdi, jucată recent la Paris, pe o mare scenă europeană, chipurile sclavilor etiopieni n-au mai fost înnegrite: acum în perspectiva construcției omului nou este socotit un afront rasist. Deşi afrontul nu e de la Verdi, ci e de la natură: etiopienii s-au născut aşa.În urmă cu 150 de ani, în 1871,avea loc la Teatrul de Operă din Cairo prima reprezentare a operei ”Aida” de Giuseppe Verdi. Ea a fost compusă pentru inaugurarea acestui teatru, numit ”Opera Khedival” şi prezentată în cadrul festivităţilor legate de încheierea lucrărilor la Canalul Suez. Astăzi, prin prisma ”corectitudinii politice”, ”Aida” a fost pusă la zid şi lapidată: e o operă care preamăreşte colonialismul şi, este ultima găselniţă a importului de neomarxism de peste Ocean. Se pare că acum pericolul nu mai vine de la Răsărit: noua revoluţie bolşevică se numeşte Black Live Matter şi Lenin se identifică cu George Floyd.

În ”Aida”, pe o muzică impresionantă fiind o capodoperă şi un triumf de la prima sa reprezentare, Verdi a imaginat o dramă romantică. Radames, un comandant al oştilor egiptene, o iubeşte în taină pe Aida, o sclavă etiopiană de la curtea faraonului, fiica regelui care se răsculase şi pornise în război împotriva Egiptului. Ambiţiosul şi îndrăgostitul Radames este numit comandant al oştilor egiptene şi trimis să-l înfrunte, iar Aida se împarte, între dragostea faţă de Radames şi aceea faţă de tatăl şi patria ei. Întors victorios, Radames  o ia de soţie pe Amneris, fiica faraonului şi, în pragul nunţii, îi destăinuie Aidei planurile de invadare a Etiopiei, cît şi dragostea sa. Învinuit de trădare, preferă să accepte să fie îngropat de viu în altarul marelui zeu, decît să o uite pe Aida, cum îi cere fiica faraonului, Între timp, sub altar, se strecurase şi Aida, pentru a muri alături de Radames.Ei bine, această dramă romantică a devenit cu totul altceva. De cîtăva vreme deja, sclavii etiopieni din operă nu mai au feţele înegrite. Acum, la punerea în scenă a operei ”Aida” la Opéra Bastille din Paris, lucrurile au mers mult mai departe, pentru că opera traduce în mod explicit opinia regizoarei olandeze Lotte de Beer, care priveşte opera lui Verdi drept una ”colonialistă” şi ”rasistă”. Dar, ce s-a întîmplat acum în ”Aida”? Avînd în vedere, potrivit lui de Beer, că ”Aida” e o expresie a rasismului şi sexismului şi o ”istorie colonială făcută în vremuri când arta din Egipt a fost jefuită pentru a fi expusă și astăzi în muzeele europene”, pusă pe ”o muzică extravagantă”. Ca urmare, acţiunea întregii opere e scoasă din contextul ei iniţial şi se petrece într-un muzeu unde sînt găzduite capodoperele furate de europeni de la popoarele colonizate. Pentru a pune în scenă epicul operei, regizoarea a apelat la ”tablouri vivante”, ca o metaforă a colonialismului secolului XIX. Desigur se rescrie intens istoria ce era o specialitate comunistă.Personajele poartă costume din secolul al XIX-lea, însuşi Radamès fiind un ofiţer de armată al celui de-al doilea imperiu francez. Peste tot, pe parcursul operei,sînt ridiculizaţi colonialiştii europeni, iar aceste ”tablouri vii” sînt şi ele, în sine, privite drept ”fosilele artei occidentale din secolul al XIX-lea: aroganţă îngheţată”.


Lotte de Beer, adeptă fanatică a corectitudinii politice și NU istorice, va ocupa, din 2022, direcţia Operei vieneze. Deci, ne aşteaptă lucruri triste. Ea a afirmat deja că ”Aida” e pe ”lista neagră” pentru că ea ”anulează cultura”, în sensul ei ”corect politic”, dar nu o va ştege, totuşi, din repertoriu. Încă. Cenzura politică este în plină desfășurare, un război contra intelectualității a valorilor consacrate. Probabil că va fi într-atît de răstălmăcită,încît Radames va deveni un fel de Geoge Floyd, iar faraonul şi marele preot care-l osîndesc vor purta costume de poliţişti americani. Noul director al Operei din Paris, Alexander Neef, a anunţat şi el înfiinţarea în cadrul acesteia a unui ”birou al diversităţii”, condus de senegalezul Pap Ndiaye şi, ca urmare a analizei acestui birou,”unele opere vor dispărea din repertoriu”, iar altele vor fi ”corectate politic” şi rescrise în noua paradigmă a canoanelor impuse de ”lupta cu stereotipurile” de gen şi rasă. Capodopera lui Verdi a ajuns deja de rîs, urmează şi altele. Cu siguranţă, Othello. Acolo să vedeţi teme de denunţat şi de îndreptat! În alt plan, cel general, al vieţii noastre, să ne pregătim de efectele corectitudinii politice, această pandemie spirituală care aplică botniţa  neomarxismului până la apogeu către totalitarism, în numele libertăţii cui ?  În fond, şi regimul comunist ne-a spus că ne eliberează, atunci cînd ne-a robit. Modelul Chinez și Nordcorean există și azi, persistând spre infinit.

În anul 1936 a fost eliberat din închisoarea Doftana un tânăr ajutor de calfă, semianalfabet, Nicolae Ceaușescu, care fusese condamnat la 3 ani de inchisoare pentru activități comuniste. Visul său era, să schimbe cursul istoriei țării sale. După 24 de ani, semianalfabetul  devenea Secretarul General al Partidului Comunist Român, având autoritatea de a institui legi cum a fost și decretul 770 ce ascundea de fapt crearea „omului nou“, forțat, prin interzicerea întreruperilor de sarcină. Și cum; un om nu se naște, ci el se creează (Erasmus), după 22 de ani tinerii născuți în urma decretului, 770, (numiți în popor; „decrețeii“), au strigat în public LIBERTATE, iar acei tineri soldați care compuneau grupul de execuție au îndeplinit hotărârea tribunalului adhoc împușcând dictatorul. Istoria se repeta, căci mai toți dictatorii au anunțat cu emfază crearea omului nou; nazist, comunist, etc. dar au dispărut înainte ca produsul gândirii lor utopice să prindă viață. A schimba rațiunea gîndirii unei națiuni este poate cea mai mare provocare socială. Comuniștii vroiau să împartă clar omenirea în clase;

 1- proletari și 2- burghezi, pentru a putea crea lupta de clasă în care ei să aibă rolul conducător, obținând voturi de la săraci și fonduri de la bogați, promițându-le unora protecția față de ceilalți.

Era nevoie de un „om nou“, pentru că cel „vechi“ nu mai corespundea cu teoriile lor false despre egalitate și omogenizare socială. În anii 80, Nicolae Ceaușescu și Securitatea le declarau intelectualilor război. Dosarul 120 „Artă-Cultură” numără 12 volume, din cuprinsul cărora reiese îngrijorarea din ce în ce mai crescută a regimului: tot mai mulți reprezentanți ai elitelor culturale isi exprimau nemulțumirea la adresa regimului. Pe lângă scriitori, considerați a fi pericolul principal pentru dictatură -, ziariștii erau o altă categorie profesională luată în vizor de Securitate. Orice redactor sau fotograf trăia cu teama de a nu greși. Repercursiunile puteau fi dure.  “Atât doamna Lotte de Beer, precum și cancelarul Germaniei doamna Angela Merkel, deși dânsa lucrează pe ultima sută de metri, au readus cenzura comunistă sub numele de corectitudine politică pentru a-și impune voința în mod antidemocratic elitei actuale. Este o misiune de onoare a ziariștilor de a înfățișa adevărul gol și nu în cămașa recomandată de politicieni. Nu este ușor, uneori este chiar mortal cum a fost cazul ziaristului din Slovacia, Ján Kuciak și logodnica sa Martina Kusnírová, uciși în stil mafiot. Cei doi  făceau investigații în  cazuri de corupție din Slovacia pentru portalul „aktuality.sk„. Dar unirea face puterea și cei mai mulți colegi ziariști au pornit o campanie anticorupție prin cotidienele „Sme” și „DenníkN”. Deasemeni cazul ziaristei Daphne Caruana Galizia din Malta ce a fost ucisă în timp ce investiga Panama Papers, respectiv construcția unei centrale electrice. Fostul ministru maltez al Economiei a plătit 350.000 de euro unui ucigaş ne informează dpa. După cum vedeți, ziariștii nu primesc sporuri de periculozitate, în schimb criminalii sunt plătiți regește.

Constantin Gumann  / UZPR

 
 
 
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *