De cartea Penultima călătorie, publicată în traducerea Mirelei Petcu la Editura Univers în 1994, m-am apropiat după ce citisem și alte pagini ale Alinei Diaconu, anume cele traduse în limba română, fiind edificată asupra capacității autoarei de a inova narativ și de a reprezenta voalat realități românești contemporane, familiare și nouă în derularea lor politică. Și totuși nu a lipsit surpriza formulei aplicate, deloc aceeași cu cele din Ochi albaștri sau Noapte bună, domnule profesor!, aceste trei titluri constituindu-se drept un prim corpus de romane oferite publicului din țara de baștină a scriitoarei. Două treimi dintre romanele autoarei stabilite prin forța destinului în Argentina așteaptă să îmbrace haina primei limbi vorbite de ea, limba română. Așa se face că deocamdată luăm ca punct de reper autoritatea țării de adopție, unde Penultima călătorie fusese declarată romanul cel mai bun în Argentina anului 1989, distins cu Premiul “Meridianul de Argint”. Să fii apreciat ca romancierul cel mai bun al literaturii argentiniene cu o temă inspirată din realitatea românească, alegorizată cu mare har literar, este o performanță cu totul remarcabilă. Totodată, un roman la care nu-i găsim echivalent între fruntariile țării noastre atât ca tematică, subiect, cât și ca mod de tratare narativă. Într-un interviu dat lui Theodor Tudosiu și publicat în nr. 22, 2006 al revistei “România literară” Alina Diaconu mărturisește:” Acțiunea cărții se desfășoară în perioada stalinistă din România, perioada lui Gheorghiu Dej, și povestesc multe lucruri care s-au întâmplat cu adevărat în propria mea casă.” Reținem din această confesiune că realitatea pe care scriitoarea a transfigurat-o artistic este românească, drept care și publicul țintă este tot cel din țara ei natală:” Nu știu dacă în Argentina această parte a cărții a fost foarte bine înțeleasă. Cred că a fost citită ca o curiozitate. Cred că subiectul îl poate interesa doar pe un român care știe despre ce vorbesc. Oricum, aș spune că dintre toate cărțile mele, Penultima călătorie este cea mai autobiografică. Nu este biografia mea, dar conține cele mai multe elemente legate de copilăria mea din România.” Ar fi de precizat că primele pagini de literatură au fost scrise de Alina Diaconu în limba română, de care a fost nevoită să se îndepărteze prin voia destinului, dar niciodată nu a părăsit-o cu adevărat și pe de-a întregul. Dovadă sunt chiar cele trei romane pe care le-a publicat în limba ei natală până în prezent și nu ne îndoim că în viitorul apropiat numărul volumelor va fi sporit, întrucât scriitoarea înțelege că are și în România un public-țintă. Poate că tocmai de aceea se cuvine să semnalăm importanța pentru literatura română contemporană a unor scriitori cu totul reprezentativi din diaspora noastră, așa cum este Alina Diaconu de la Buenos Aires.
Este adevărat că s-au scris în diasporă câteva cărți în care am găsit prezentată ruperea de România socialistă prin fugă clandestină, cu călăuze plătite, așa ca în Urme pierdute de Silviu Crăciunaș, tipărită cu sponsorizarea unor conaționali generoși, precum dr. Liviu Cristea, conștienți de nevoia de a se cunoaște asemenea realități. Dar unghiul ales de românca argentiniană este cu totul altul, căci Alina Diaconu centrează acțiunea romanului Penultima călătorie pe o plecare, dar nu una ca cea a lui Marco, genovezul din povestea lui Edmondo de Amicis care înfruntă singur depărtările ca să-și regăsească mama în Argentina, ci o trecere peste cortina de fier într-un tren, ce are rolul unui purgatoriu între iadul Răsăritului comunist părăsit și raiul Occidentului capitalist visat. Mai exact, spațiul cel mai larg al narațiunii este focalizat pe trăirea spectrală a celor trei copii, crescuți în spiritul comunismului naționalist, evocat în scurte dar vii flashuri ale rememorării. De neuitat este faptul că Tata pusese în camera fetelor lui “inițiate” politic un steag național ca o „veioză tricoloră, fără lumină, dar înflăcărată”. Insistenta educație în spirit comunist a copiilor este anulată acum prin decizia părintelui văduv de a părăsi țara spre a schimba soarta familiei. Ce justificare are o asemenea decizie riscantă? Iată întrebarea la care va răspunde mesajul autoarei, dozând tensiunea spre finalul culminant, unde găsim dezlegarea enigmei unei decapitări politice, cu totul tipice prin falsitate practicilor comuniste.
În mod concret, Tata, fostul nomenclaturist în România comunistă, unde ocupase un loc important “în Cupolă”, înțelege că după decapitare este un om mort și părăsește nu numai arena politică, ci și patria în care era iremediabil blamat. El realizase că “totul s-a năruit”, atunci când în spațiul socotit excedentar al locuinței sale, cum se proceda sistematic în acea epocă de stalinism românesc, sunt repartizați un cântăreț de operă și o muncitoare, posibili urmăritori ai familiei. Măsura aceasta abuzivă li se pare cu totul frustrantă, căci fetele se vor lipsi astfel de camera copilăriei lor. Era un rapt de netolerat pentru mentalitatea celor obișnuiți cu un anumit confort.
Una dintre fiice, cea mare, devenită Amapola, după ce în țară se numise Doina, privește cu o obiectivă detașare și răceală această metamorfoză produsă în conștiința “regelui detronat”, care ajuns bibliotecar într-o școală de surdo-muți de la marginea orașului, devine un disident camuflat. Autoarea îi rezervă Doinei rolul de personaj- pivot, prin conștiința căruia sunt filtrate toate evenimentele acestui exod familial, fapte judecate cu o luciditate trează și neiertătoare, ce face ca lectorului să i se taie răsuflarea în multe pasaje ale romanului. Ea este liantul ce leagă unghiurile distincte din care este privit evenimentul desprinderii din țara de obârșie, unghiuri marcate și prin subcapitolele părții a doua (Până la un anumit punct) a cărții intitulate explicativ, spre a anunța dualitatea forțată a identității copiilor: Amapola (Doina), Aleli (Viorica), Alisio (Dragomir) și Tata. Dimpotrivă, sora ei Aleli, deloc aplecată asupra nuanțelor și semnificației autoexilării familiei sale, continuă să-și adore părintele, în care ea vedea cu inocență “un veșnic bărbat cast” cum în realitate el nu era. Un argument serios pentru decizia plecării familiei din România socialistă, reprezentată alegoric fără a i se menționa vreodată numele, era faptul că, Tata făcând parte din categoria intelectualilor, realizează că fiilor lui le era obturată calea spre învățământul superior, unde privilegiate erau odraslele de muncitori și țărani.
Într-o viziune inedită, pe Tata îl descoperim privit cu spirit dojenitor de severa-i fiică adolescentă, judecând cu intransigență situația creată printr-o mutație radicală în conștiință. Ea confruntă, plecând din țara de obârșie, lumea din care se vede forțată să iasă cu necunoscuta societate occidentală, ce urma să o primească. Nu era deloc ușor să părăsească formulările lozincarde pe care trebuise să le accepte la școală într-o țară comunistă, dar nu mai puțin în familia unui nomenclaturist, și care nu mai aveau nici un suport de rezistență, acum când ea pleca într-un necunoscut plin de mistere.
Parcursul narativ nu este altul decât marea plecare a unui bărbat văduv și cei trei copii ai săi cu trenul spre Occidentul lăudat, dintr-o Românie viciată de ideologia comunistă. Plecare salvatoare? – Este întrebarea la care scriitoarea răspunde oscilant, fără entuziasme idilizante, ci derobându-se cu greu de amintirea vieții duse anterior. Ea era în fond o orfană de mamă, ființa niciodată înlocuită de guvernantele care preluaseră misiunea educației copiilor și de profesorii care frecventau casa cu 6 camere a “uriașului cu capul ras”, cum îl vede fata cea mare, creând un personaj caricat, puternic ca un Goliat, dar condamnat să fie învins prin inconsecvența sa morală în forul interior al adolescentei. Tipologic vorbind, acest tată este un unicat în literatura română, neavând nici stabilitatea morală a lui Ilie Moromete din capodopera lui Marin Preda, nici delăsarea cronică a părintelui lui Ion din creația lui Rebreanu. Datele individualizante ale noului personaj sunt inconfundabile, chiar în galeria oamenilor de partid comunist din proza proletcultistă. Totodată, se cere observat faptul că este greu să descoperi în literatura noastră o asemenea răceală în atitudinea fiicei față de părintele ei. În judecarea lui Tata, Doina are alături pe bunica dinspre mamă care declară: “El singur nu știe dacă e viu sau e mort “. Așadar, fostul nomenclaturist are în cartea Alinei Diaconu un statut dubitativ, urât și adorat în aceeași măsură de fiicele lui, disprețuit de băiatul său Alisio, despre care el ca tată nu ezita să afirme că este “un biet copil puțin dotat de la natură.” Răceala paternă l-a făcut pe adolescent să se simtă și mai orfan decât era și aversiunea aceasta i-a pecetluit destinul. Cei trei copii sunt conturați în tușe clare, contrastante, care îi individualizează tipologic.
Ingenios se conturează în roman figura mamei, care dispăruse fizic înainte de începerea acțiunii, așa ca Nechifor Lipan în sadovenianul Baltag. Planul fabulos al acțiunii este cel al aparițiilor fantomatice premonitorii ale mamei cu buze violete. Fiica cea mare este singura care are parte de aceste întâlniri, ce par celorlalți de necrezut. Ca totdeauna călăuzitoare, mama o previne pe Doina că vor avea de făcut o mare călătorie pentru că în familie lucrurile merg prost aici, în țara de obârșie. Dar mama dăinuia prin tabietul impus de soțul ei, cel al așezării unui tacâm pe masă la prânzurile familiei, unde copiii nu aveau voie să o uite și chiar trebuia să o considere plecată într-o călătorie. Greu de asimilat ideea că exact acest tabiet familial avea să figureze ca unul dintre pretexte pentru eliminarea lui Tata (Cuvântul merită majusculat atâta timp cât în carte personajul nu dispune de un nume individualizant, procedeu cu semnificație simbolică, desigur!) din Cupola, căreia i se dedicase cu toată însuflețirea, dar nu și cu convingere ideologică. Proiecția mamei în fantastic se desăvârșește în finalul acțiunii, unde ea își întovărășește fiica urcând, călăuzită de ea, în absolut.
Timpul tulbure al rocadelor istoriei politice este conștientizat de personajul-pivot, care observă, reconstituind scene din viața într-o țară comunistă, în care cititorul recunoaște cu ușurință România (și acesta este planul cel mai dens imagistic și narativ) că din biroul lui Tata este ridicat portretul omului cu mustăți, înlocuit peste tot de un altul, dar nici unul dintre ei nemeritând o nominalizare în ficțiunea transparentă alegoric a autoarei. În rememorarea Doinei, naționalizarea caselor din 1948 face din proprietarii de mai ieri niște chiriași îndatorați sau dislocă familii, care se vor stabili în locuințe mai modeste, de spaima banilor prea mulți ce se cereau dați la stat.
O temă adiacentă a romanului este libertatea cuvântului pe fundalul demonstrațiilor muncitorești cu lozinci și steaguri, când Aleli devine și ea pionieră pe baza unui jurământ, de care își amintesc toții elevii buni ai acelui timp. Neșters în memorie a rămas și “Marșul inițiaților”! Căzut în dizgrație, Tata suspectează pe toată lumea și de aceea el își sfătuiește de acum copiii să păstreze tăcerea: “Prudență.. pereții au urechi în țara noastră. Nimeni să nu se plângă de nimic. Imaginați-vă că aveți un lacăt la gură. Vă rog. Mai bine-zis v-o cer.” El se știe ascultat de Securitate în propria casă, așa că lansează cu glas tare afirmații de genul “destul cu capriciile burgheze!”, lăsând să se înțeleagă că admiră “Marea Țară Vecină “și că propagă “Istoria Ideologiei Eliberării “. Cameleonismul personajului are și el o limită, iar prăbușirea devine inerentă. Tata avea coșmaruri nocturne și țipetele lui deveniseră o obișnuință pentru ceilalți locatari ai casei. Așa cum am mai precizat, fetele îl percep diferențiat pe Tata, căci Doina nu-l iartă pentru lipsa de comunicare, tirania și amantlâcul, chiar și acela devenit o formă a urmăririi lui, pe când Aleli îl adoră fără rezerve pe “uriaș”. Din situațiile contradictorii ale peisajului politic exterior se produce și în celula familială o formă a disidenței anticomuniste. Autoarea creează imaginea unei atmosfere familiale tulburi, atmosferă minată de suspiciuni privind moartea mamei, de neîncredere, de intoleranță etică și disensiuni. O atmosferă așezată pe alți piloni decât cei ai respectului filial față de părinți și ai iubirii între frați. Disoluția lăuntrică a familiei este, așadar, o altă temă esențială a romanului Alinei Diaconu.
În plan psihologic, Doina vrea adevărul despre ea însăși, acum când se vede obligată să părăsească ceea ce fusese determinată să creadă a fi raiul socialismului, cu milioanele lui de marionete, spre a fi aruncată într-o lume despre care învățase la școală că este una a “putrefacției” capitalismului. Metamorfoza ce li se cerea copiilor este una identitară și ea pornește de la schimbarea numelor, pe care ei o acceptă ajunși la Madrid, iar la capătul celor 14 zile de călătorie cu vaporul spre Argentina simt că ruptura lingvistică este definitivă. Și nu era vorba doar de una lingvistică, desigur! Călătorii după călătorii, de la o primă parte a copilăriei în plin comunism la alta, pe care Aleli o întâmpina făcând obișnuitele piruete de balerină cu un optimism absolut, concentrat în lozinca “să ne trăim Renașterea. “Ea vede imperturbabil doar partea plină a paharului. Alisio, fratele ahtiat după lectură și fascinat de bisericile ortodoxe, va avea între prioritățile alese și muzica, fiind socotit de Doina nu un tont retardat, cum îl vedea părintele lui, ci, dimpotrivă, un înțelept. Poate tocmai de aceea, ruptura lui de Tata este inevitabilă.
Așadar, o carte modernă de analiză psihologică scrisă la persoana întâi, cu rememorarea trecerii unei familii dintr-o orânduire socială în alta, cu piruete ale memoriei, ce glisează de la o situație la următoarea printr-o tehnică proustiană, fără vreo cronologizare anume. Deloc întâmplător, cea din urmă instanță este rezervată în carte lui Tata, într-un subcapitol în care de la bun început personajul- pivot mărturisește: “nu am idei foarte clare despre cine a fost Tata ieri și cine e azi.” Retrospectivele Doinei completează ironic imaginea contradictorie a părintelui ei ca marionetă comunistă, el cântând prin casă refrenele impuse de Cupolă, “de parcă ar fi fost cele zece porunci”.
Ca personaj-martor, pentru că autoarea îi atribuie și un asemenea rol, Doina se simte judecător lucid și intransigent, dar unul ce poartă stigmatul contaminării genetice:” Ceva indefinibil din seva lui, un leac sau o otravă, s-a revărsat în embrionul care am fost eu, în embrionul care pe urmă a fost Aleli și mai târziu Alisio, și acel misterios amestec rezultat, acel comportament aproape de neconceput, face să purtăm mereu ceva de la acel bărbat pe care l-am renegat, l-am iubit, l-am urât, l-am blestemat și de care am avut nevoie.” Un asemenea amalgam nu poate decât să o neliniștească pe fata, care va recunoaște o dependență și nu o unire cu părintele ei. În disecția psihologică pe care i-o face aceluia, Tata jucase “o mie de roluri, tragice sau dramatice și foarte rar comice, dacă nu grotești. “De fiecare dată, Doina retrăiește starea crâncenă cu care a părăsit țara alături de părintele ei, care intră în nirvana libertății cu teama obsedantă că ar putea fi întors din drum.
Cu o luciditate liminară, fata disecă evenimente și întâmplări trecute, retrăindu-le cu intensitate, glisând pe negândite de la o persoană la alta, așa cum cerea memoria sa afectivă. Nici intrarea în noua lume occidentală, care gestual a fost marcată la apropierea de Paris prin îndemnul părintelui ca fiii lui “să respire adânc aerul libertății”, nu este lăsată în seama iluzionărilor fără o rațiune clară. “Sau poate că Vestul – care până acum un an se confunda cu Iadul, iar acum se transformase în Rai – ne amenința arătându-și altă față, iar fața aceea era cea a unui alt Iad, neașteptat?” De un anume scepticism lucid, specific personajului- pivot al romanului ține și modul cum acesta pune sub lupă pe ceilalți membri ai familiei, din convingerea că este firesc să-i pătrundă până la linia de demarcare a minciunii de adevăr. Și ea dorește adevărul curat despre părintele ei, separând esența de aparențe, iar pentru o asemenea cercetare introspectivă nu ezită să folosească exact atât timp cât era necesar, într-un program de lungă durată. “Era Tata un mare egoist, un naiv sau un nebun? Mi-a trebuit mai bine de un deceniu ca să întrezăresc, cu anume obiectivitate, personalitatea Tatei, pe care apropierea și un fel de afecțiune ciudată mi-o ascunseseră fără voie.”
Așezat la capătul celor trei capitole denumite pivotant, chiar dacă autoarea nu s-a ferit de un anume simplism al formulării, Punct de pornire, Până la un punct anume, Punct și de la capăt, deznodământul intitulat Bilanț trunchiat are o aură fabuloasă prin întâlnirea definitivă a Doinei cu mama sa cea ezoterică. Un mod al înălțării și disparității finale într-o narațiune cu cheie alegorică, realistă și fabuloasă, documentară și parabolică în același timp. Abia în acest punct final percepem semnificația titlului dat de scriitoare romanului ei. O carte care are izul și consistența tematică revendicardă, specifice literaturii românești de sertar din perioada predecembristă, așa cum este romanul Penultima călătorie, o recomandă pe Alina Diaconu ca un reper al geografiei universale a valorilor scrisului beletristic contemporan.
Anca Sîrghie / UZPR