◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

MĂRTURII PRIVIND CONSTITUIREA DIVIZIEI „TUDOR VLADIMIRESCU”

Astăzi există nenumărate mijloace prin care cei interesați se pot informa în legătură cu fapte, personalități, evenimente din istoria țării, dar sunt mult mai impresionante mărturiile celor care au fost prezenți sau chiar au participat la asemenea „întâmplări”. Astfel, din memoriile Academicianului Radu Voinea (care ne-a părăsit în 2010, cu câteva zile înainte de a împlini 87 de ani), cuprinse în „Crâmpeie de viață”, Ed. Alma, Craiova, 2007, vol. I, aflăm aspecte deosebit de interesante despre captivitatea militarilor români la sovietici și condițiile în care a fost înființată Divizia „Tudor Vladimirescu”, precum și despre acei ani de „tranziție” de la capitalism la socialism, dar și „tranziția” inversă.

Rectorul meu de la Institutul Politehnic (azi Universitatea Politehnică din București), cel care se considera coleg cu orice asistent și-și ridica pălăria, de la zece metri, chiar și în fața unei laborante, l-a rugat pe tatăl său – maiorul Policarp Voinea – să-și scrie memoriile din timpul războiului. La câțiva ani, de la întoarcerea acasă, pe 15 mai 1948, după cinci ani și jumătate de când căzuse prizonier în luptele de la Cotul Donului, „când s-a mai liniștit sufletește, le-a scris. Le-a intitulat «Amintirile din captivitatea sovietică»” Și Academicianul Radu Voinea le redă pe scurt.
Maiorul Policarp Voinea a plecat pe 15 august 1942. „După câteva zile de mers cu trenul la Odesa și de acolo prin Ucraina, trecând prin Tiraspol și Taganrog, a ajuns la Rostov, pe Don, unde a găsit regimentul 5 artilerie grea, condus de colonelul Râpeanu. Corpul 5 de armată, din care făcea parte regimentul 5 artilerie grea, a primit ordin să înainteze spre nord, la Klețcaia, cale de 400 Km, parcursă în câteva zile din cauza infanteriei care se deplasa pe jos. Misiunea acestui corp de armată era de a înlocui trupele germane din acel sector. Existau informații că sovieticii pregătesc o mare ofensivă. Pentru a zădărnici această ofensivă, bateriile comandate de tatăl meu au distrus obiective militare sovietice reperate de aviația românească. Colonelul Cernăianu, comandantul secund al diviziei a 5-a, l-a felicitat pe tatăl meu pentru precizia cu care reușea să lovească obiectivele sovietice și a făcut propuneri să fie decorat. Dar felicitările și propunerile de decorare s-au spulberat în ziua de 19 noiembrie 1942, când sovieticii au început marea ofensivă. Noaptea ninsese bine, iar dimineața era o ceață foarte deasă care a împiedicat aviația noastră să mai intervină. Frontul a fost rupt în dreptul diviziei 14 la vest și în dreptul diviziei a 13-a la est încercuind corpul 5 armată din care făceau parte diviziile 5 și 6 și restul diviziilor a 13-a și a 14-a. S-ar fi putut scăpa din încercuire, dar comandamentul Armatei a 4-a a dispus să se rămână pe loc. Din cauza acestui ordin, în noaptea de 22 noiembrie, armata sovietică a reușit să distrugă armatele germană și română trimise în sprijinul nostru, să închidă cercul și să captureze unitățile din interiorul cercului. Întregul regiment 5 artilerie grea a fost luat în captivitate, fiind lăsat de germani fără combustibilul necesar vehiculelor care tractau tunurile.
În ziua de 23 noiembrie 1942 prizonierii români au mers când pe jos, când cu camionul, când cu trenul până la primul lagăr de prizonieri din pădurea Tambov. Aici prizonierii au stat de la 5 la 9 decembrie 1942. S-a făcut organizarea lagărului, apoi o coloană de 50 ofițeri superiori au fost duși pe un viscol năprasnic la gara Tambov. Aici au fost înghesuiți în vagoane pentru condamnați, câte 12 într-un compartiment. Peste vreo 3 zile vagoanele au fost atașate unui tren care i-a dus la Moscova. Sosiți la Moscova, au fost îmbarcați pe niște mașini-dube și transportați la Krasno-Gorsk, fostă localitate balneară situată la 20 Km de Moscova.
Prizonierii români au stat în lagărul de la Krasno-Gorsk din decembrie 1942 până în aprilie 1943. Programul zilnic era următorul: deșteptarea la ora 6, apoi micul dejun. Până la prânz se omora timpul jucând șah, dame, table și cărți. Din când în când, prizonierii erau chemați de ofițerii de stat major veniți de la Moscova pentru cercetări în vederea obținerii de informații cu caracter militar sau cu privire la starea economică și de spirit din țară. Din când în când, prizonierii erau adunați într-o sală unde li se țineau conferințe ideologice și despre mersul războiului. Se străduia foarte mult ca toți prizonierii să îmbrățișeze „ideea antifascistă” și să se înscrie în așa-zisa „Mișcare antifascistă” (românii erau considerați fasciști, deoarece Ion Antonescu, aliindu-se cu Hitler, nu putea fi decât fascist).
În lagărul de la Krasno-Gorsk prizonierii au făcut cunoștință cu „gazeta de perete” în care aveau voie să scrie numai prizonierii înscriși în „mișcarea antifascistă”. Ceilalți erau insultați și considerați „trântori” care consumă hrana poporului sovietic. Se practicau și lozincile, una dintre ele afirmând, în conformitate cu articolul 12 din Constituția URSS, că „cine nu muncește, nu mănâncă”. Curând după apariția acestei lozinci, ofițerii cu grade inferioare (sublocotenenți, locotenenți, căpitani) au fost obligați să presteze munci fizice în lagăr (gătitul mâncării, spălatul rufelor, asigurarea curățeniei la ambulatoriu și în spital, activități în ateliere) și în afara lagărului (tăiatul lemnelor în pădure și transportul lor în lagăr, munci agricole). Unii prizonieri erau duși la Moscova, închiși în camere, interogați în legătură cu activitatea lor militară sau siliți să devină informatori ai rușilor cu privire la prizonierii care nu s-au înscris în „mișcarea antifascistă”.
La 26 aprilie 1943 prizonierii au fost îmbarcați în camioane-dubă, duși la una din gările Moscovei, apoi cu trenul până la stația Vladimir, unde au fost huiduiți de populația din spatele gării. De acolo, înghesuiți în autocamioane, au ajuns la lagărul Suzdal, unde au stat din luna mai 1943 până în noiembrie 1943. Lagărul era instalat într-o mănăstire-cetate de formă hexagonală. În interior erau clădiri (probabil foste chilii) și biserici; una din ele ruinată era de pe timpul lui Ivan cel Groaznic. La sosire au fost întâmpinați de Novicov, comandantul lagărului, un tip glumeț, care s-a străduit să le facă prizonierilor viața mai suportabilă, dar în același timp a impulsionat și „mișcarea antifascistă”. A reușit să convingă pe ofițerii mai tineri să se înscrie în număr mai mare în „mișcarea antifascistă”. Li s-a mai spus că „cine nu aderă la mișcarea antifascistă nu are siguranța că va mai ajunge vreodată în țară”.
La adunarea generală ținută în lagăr, în prezidiu fiind Ana Pauker, Mîță și locotenent colonelul Nicolae Cambrea, s-a pus la vot numele delegaților propuși să participe la un congres al prizonierilor români ce urma să aibă loc la Krasno-Gorsk. Pentru că și-au dat seama că nu vor putea obține o majoritate de voturi pentru aprobarea delegației, au recurs la un șiretlic. Au întrebat cine este contra. Au ridicat mâna vreo 15-20 prizonieri, printre care și tatăl meu. Atunci locotenent colonelul Nicolae Cambrea a zis: „Înseamnă că ceilalți care formează majoritatea sunt de acord”. În zadar au fost proteste, cerându-se să se întrebe și „cine este pentru” și „cine se abține”. Ulterior au sosit știri de la „congres”. S-a aflat că locotenent colonelul Iacob Teclu a propus formarea unei divizii alcătuite din prizonieri români aflați pe teritoriul URSS, propunere care a fost aprobată cu urale. Propunerea a fost înaintată lui Stalin care a aprobat ca divizia să fie dotată cu echipamentul militar necesar, să fie condusă de locotenent colonelul Nicolae Cambrea și să poarte numele „Tudor Vladimirescu”. La începutul lunii noiembrie 1943 toți cei înscriși în divizia „Tudor Vladimirescu” au plecat din lagăre și au fost îndrumați spre un centru de instrucție.
La 22 noiembrie 1943 prizonierii au fost treziți în miezul nopții. Li s-a dat mâncarea pe o zi, pe care au trebuit s-o mănânce la 3 noaptea și la 7 dimineața au plecat pe jos cale de 40 Km, până la gara Vladimir, pe o zăpadă înghețată. Pe la ora 15 au ajuns la gară. Au fost urcați în vagoane ale căror ferestre erau căptușite cu scânduri. Transportul a durat 4 zile. Coborând din vagoane, s-a mai mers pe jos 8 Km, un drum prin zăpadă, până s-a ajuns la lagărul Oranki, instalat, ca și cel de la Suzdal, într-o mânăstire-cetate.
În lagărul de la Oranki, tatăl meu a stat din noiembrie 1943 până în mai 1948.
În încheiere, câteva concluzii cu privire la viața în lagăr, la corespondența cu cei din lagăr și la regimul alimentar.
Viața în lagăr. Viața în lagăr s-a desfășurat după un program asemănător: deșteptarea la orele 6, apoi micul dejun, timp liber (uneori pentru ofițerii grade inferioare, muncă în lagăr), masa de prânz, masa de seară. Apoi adunări ale prizonierilor pentru conferințe ideologice. La Oranki s-au bucurat de o îngrijire mai atentă. Tatălui meu, care slăbise foarte mult, i s-a aprobat de către medici o alimentație suplimentară (dietă), ceea ce i se refuzase în celelalte lagăre. La Oranki se desfășura o activitate culturală mai bogată decât la Suzdal. Exista o orchestră. Se țineau conferințe științifice (un fel de universitate populară). Se țineau obiceiurile tradiționale de Crăciun și de Anul Nou.
Corespondența cu cei din țară. La început, corespondența cu cei din țară era foarte redusă, nu se știe din ce motive. Se cenzura de autoritățile române sau de cele sovietice? Erau unii care primeau lunar, ba chiar săptămânal, iar alții nu primeau deloc. Trupele germane primeau corespondența de acasă la 3-4 zile de la data trimiterii. Acest fapt a întreținut moralul acestor trupe. Tata, de exemplu, după ce a căzut prizonier, a primit prima scrisoare de la noi în februarie 1946, deci după aproape 3 ani și jumătate de captivitate. Primirea unei scrisori din țară crea tatei o bucurie greu de exprimat prin cuvinte. Zburda ca un copil.
Regimul alimentar. Alimentele pe care le-au consumat la Oranki au fost în general aceleași ca în celelalte lagăre: pâine neagră (300g) și intermediară (300g), zahăr (40g), unt (20g), ulei de floarea soarelui (20g), carne (80g), pește (50g). Ca legume li s-a dat: varză, morcovi, cartofi, mei și ovăz decorticat.
Acestea erau alimentele de bază. Din când în când au primit și paste făinoase, orez, omletă din praf de ouă și compot din diferite fructe uscate.
Hrana consta din trei mese pe zi, dimineața, la prânz și seara. La masa de dimineață se da pâinea pe toată ziua, zahărul și untul. Se servea, de asemenea, ceai (la discreție) și 250-300 g supă de mei, ovăz sau crupe. Masa de prânz consta din două feluri: o supă de sezon și o așa-numită „cașă”. Cașa era făcută din cartofi, mei, ovăz sau câteodată din paste făinoase. În plus primeau ceai, căruia îi puneau prizonierii zahărul. Masa de seară era alcătuită dintr-un singur fel, respectiv o nouă cașă din mei, ovăz sau hrișcă, iar câteodată și din făină de soia.
Alimentele consumate la cele trei mese erau socotite să corespundă unui aport energetic zilnic de 1500 calorii mici. Alimentația era puțin variată și nu prea gustoasă, fiind de fapt atât cât să asigure întreținerea vieții. Toți slăbiseră sub greutatea normală. Mulți erau „vitaminizați” cu frunze de conifere zdrobite sau praf de măceșe în apă (în special pentru vitamina C).
Începând din 1946, când relațiile dintre URSS și USA s-au mai răcit, semnalul fiind dat de celebrul discurs al lui Winston Churchill la Fulton, in USA, sovieticii nu au mai primit alimente de la foștii aliați și, deci, nici prizonierilor nu le-au mai putut da alimentația anterioară. Ca urmare, după aprilie 1946, hrana prizonierilor s-a redus la tărâțe și legume deshidratate.
Sfârșitul captivității. În lunile martie-aprilie 1945 se formează o nouă divizie alcătuită din prizonieri români, care primește denumirea „Horia, Cloșca și Crișan”. Organizată și instruită în Transnistria, ajunge în țară în luna august 1945.
În iunie 1946 sunt repatriați primii prizonieri români neînscriși în unități militare sovietice.
La 5 februarie 1948, exasperați de menținerea în captivitate la aproape 3 ani de la terminarea războiului, prizonierii români din lagărul de la Oranki-Mânăstârca declară greva foamei. Conducerea sovietică este alertată de această manifestare și ia primele măsuri în vederea repatrierii.
Tatăl meu, împreună cu o parte dintre prizonierii români, sosește în stația Socola de lângă Iași la 9 mai 1948, la Focșani la 10-12 mai, unde sunt internați pentru întocmirea formalităților de repatriere și la 13 mai la București, unde se întâlnește cu fratele meu, Dinu, și cu mine și în seara aceleiași zile ajunge la Craiova, după nu mai puțin de 2098 zile de la despărțire de familie.

Printre alte surse privind constituirea Diviziei „Tudor Vladimirescu” putem aminti și relatările veteranului de război Oleg Dombrovschi (n. în România Mare, în 1919, la Orhei), publicate în EVENIMENTUL ZILEI, 23 ian. 2009, p.6-7). „În anii detenției sovietice, Oleg Dombrovschi a fost martorul unei schisme care separă și astăzi apele veteranilor de război: înființarea diviziei Tudor Vladimirescu. Creată la ordin sovietic și compusă din prizonieri de război, divizia era vârful de lance al defensivei noii lumi […] Tancurile sovietice pe suportul cărora s-a constituit la finele anilor ’40 republica populară erau manevrate de acești foști prizonieri români ai lagărelor, descurcăreții de care avea nevoie ideologia găunoasă a stalinismului victorios. […] Antifasciștii au venit si la Yelabuga, cu discursurile învățate pe de rost și veșnic înșelătoarea întrebare: «Cine nu vrea să se înscrie în Tudor Vladimirescu?» [care coincide cu «cine e contra?» din mărturiile maiorului de artilerie Policarp Voinea]. Oleg nu voia și a rămas consecvent, în ciuda sfaturilor «prietenești». «Chiar a venit unul și mi-a spus să mă înscriu că altfel se va alege praful de mine, nu voi avea nici un viitor. Nu m-am putut abține să nu-l înjur.»”
Acestea sunt mărturii de la cei care au trăit în prizonieratul sovietic și au participat direct la evenimentele amintite.

ELIS RÂPEANU / UZPR

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *