Dimineața, în livadă, printre pomii care i-au răsplătit și tot răsplătit pasiunea cu arome ale rodului binecuvântat în felurite forme și culori, sau printre pomii încă nesădiți, dar pe care îi vede, deopotrivă cu ochii sufletului și ai minții, rodind direct din neasemuita-i dragoste pentru tot ce înseamnă pomologia României și nu numai.
La prânz, și multe ore după aceea urcând spre seară, la catedră pentru a-și împărtăși dragostea și experiența, dar și năzuințele, unor generații de tineri cărora Divinitatea le-a hărăzit câte ceva din ce i-a hărăzit lui însuși. Un, ceva” al cărui înțeles l-a deslușit încă din copilărie, în Lechința natală, și avea să-l poarte cu sine în lume pentru a-l statornici la Bacău, locul în care și-a aflat menirea. Acel ceva exprimat simplu, dar cuprinzător, printr-o dragoste aparte față de natură și dorința clară de a se armoniza cu ea.
Cum ziceam, dimineața în pomet, cuvânt care se pare că i-a plăcut și lui Dimitrie Cantemir, apoi, la prânz și mult timp după, în fața studenților. Zi de zi, an de an, decenii la rând. Ca o flacără nestinsă, a unui șemineu zămislit să ofere căldură și lumină împrejurului dornic de lumină și căldură. Cum de fapt mi se și părea a fi, aseară, în fața unui șemineu arzând aievea, omul pe care l-am simțit, încă din clipa întâlnirii noastre dintâi, aidoma unei surse de lumină și căldură cum rar se poate întâlni.
Am avut privilegiul să-l ascult de mai multe ori. A vorbit și vorbește mereu cu lumina ochilor și cu toată lumina chipului. O căldură binefăcătoare vine dinspre cuvintele lui, mai ales când vorbește despre pomi. Se mândrește cu cei doi fii, cu cele două nepoțele, cu mulți oameni dragi din viața sa. Dar revine cu atâta înflăcărare la vorbele despre viața pomilor încât nu poți să nu-i remarci dăruirea, înfiorarea și respectul. Da, povestește cu respect și venerație pentru viața pomilor, pentru frumusețea insuficient cunoscută a unei felii din chiar viața noastră.
L-aș fi tot ascultat pe profesorul universitar doctor Viorel Rați, dar primii fulgi de nea ai acestei ierni ne îndemnau la drum, la Bacău am făcut doar un mic popas, ca în atâtea alte rânduri. Ne-am despărțit cu regretul că tot ce este frumos durează puțin, mai mult ca niciodată am avut impresia că un șemineu viu ne-a încălzit și iluminat cu arderea propriei ființe.
Firiță Carp / UZPR